Dintre toate impresiile adunate asa, de-a lungul vremii, am cules doar ginduri pozitive despre canadieni. Sau, daca ma pot exprima asa (si iata ca pot!), mai pozitive decit cele despre americani. Nu stiu daca asta se datoreaza respectului pentru limba franceza, pentru cetatenii bilingvi sau pentru doamna regina, cert e ca “e mai bine, dom’le, in Canada, toate e mai bune, sistemul social, medical, oamenii mai inteligenti, mincarea mai organica.. toate! Singurul inconvenient ar fi ca e ca e cam frig, dar mai punem o haina pe noi, ca suntem invatati!”
Asa ca, in contextul venirii Inei de la capatul celalalt al pamintului, am hotarit ca am gasit un motiv suficient de serios sa ne punem micutza rosie la incercarea vietii ei. Aminat pina peste poate, concediul nostru de Revelion s-a concretizat undeva o data cu Revelionul Chelnarilor. Evident, decizia noastra a fost intimpinata de risete zgomotoase din sala si aplauze ironice caci intr-o perioada a anului cind toti se duc in Florida sau California, ca pasarile in tarile calde, noi mergem pe sens interzis, contra curentului. Ceea ce nu ar fi prima oara!
Asa ca iata-ne pe noi intr-o frumoasa dimineata cu viscol de ianuarie incarcind aproape tot ce aveam in masina (adica nu mi-am luat maieurile de vara!), palaria lui Soso si toate hartile pe care le-am gasit prin vecini, si pornind voiosi si inocenti catre aventura vietii noastre.
Ei, si credeam noi ca va fi un drum frumos si scurt, asa cum scria pe yahoo maps.. pai, o nimica toata 8 ore si ceva maruntis pina la Toronto!! Atita doar ca cele 8 ore au crescut ca Fat-Frumos din povestea cu Soso limo-driverul si s-au facut 13 plus inca una pierduta pe undeva pe fusul orar dintre punctul A si punctul B. 8 ore si ceva Iar frumosul drum a fost o sosea luuunga, copaci rari si zapada.. ah, si granita Americano-canadiana unde am fluturat actele, am spus povestea vietii versiunea prescurtata a vietii noastre (in varianta mea, fiind cea mai scurta.. il stiti doar pe Soso care povesteste intr-o ora ceva ce s-a intimplat in 5 minute) si am trecut mai departe. Aproape ca niste americani! noastre in varianta Dona, adica prescurtata (caci cu Soso, pina si O mie si una de nopti pare doar o biata nuvela) si am trecut de partea cealalta a riului victoriosi si usor confuji de traseul printre jaloane cu proceduri pentru emigranti de la vama.
Bun.. am auzit noi ca (pardon!) canadienii au niste drumuri senzationale, nu se compara cu ale Americanilor. Am tot mers si-am mers.. si-am mers vreo 3 ore si parca tot in America eram. Doar kilometrii afisati (adica kilometrii de la mama de acasa, nu mile!) si indicatoarele muult mai mici si mai pricajite ne mai sustineau moralul trist deja ca n-o sa ajunga niciodata in tara de sus. Intr-un final deja intunecat bine de tot am gasit si orasul Toronto, atit de mare ca nu stiu cum dar era sa-l ratam.. tot mergind inainte, pe cruise-control, aproape uitasem ca trebuie sa oprim. Am vazut si orasul, asa intr-o goana nebuna dupa ce ne-am cazat, cautind disperati un loc in care sa mincam ceva la o ora tirzie. Si un pic dimineata, pe geam, cind aproape am avut un soc gindindu-ma ca tot drumul a fost degeaba si-am ajuns inapoi in Chicago. Caci cel mai american oras din Canada (Toronto, adica!) este intr-adevar american pina-n virful buildingurilor. Ne-am minunat, ne-am incintat, am pufnit dispretuitor din nas, am bifat pe ordinea de zi (“am vazut si Toronto!”) si-am purces la alt drum. Care s-a dovedit cu mult mai spectaculos decit primul, caci intre timp ninsese din greu iar canadienii -celebri pentru sistemul lor extrem de eficient de dezapezire- erau probabil cu totii in concediu in Florida. Bucurestiul sub nameti este o dulce feerie. Mai mult plutind ca o barcuta pe o mare in mijlocul furtunii, cu burta masinii noastre foarte joase prin nameti si incercind sa nu raminem suspendati intr-un val de zapada mai bine crescut, am reusit sa ne smulgem din orasul cu cel mai ingrozitor trafic din Canada. Unde s-or duce oamenii astia la orice ora din zi si din noapte? Oare cind or mai si munci?!
O data scapati din ghearele orasului-capcana, am pornit din nou la numarat kilometrii, masurind cit vezi cu ochii cimpii intinse si dealuri inghetate. Printr-un acces de simpatie (exagerata as spune!) a naturii, am tirit dupa noi tot drumul norul negru de ninsoare si viscol de la Chicago. Asa incit, dupa inca vreo 500 de kilmetri, alte 10 ore de condus (care trebuiau sa fie 4 ..si ceva) si o frumoasa pirueta infipta in zapada si executata magistral de Soso cu masina pe sosea ca un prim-balerin la Balsoi Teatri printre tiruri, cu miinile inclestate pe volan si cu singe curgindu-mi din ochi (pai daca o fi sa mor, m-am gindit, macar sa mor de mina mea) am ajuns la Montreal, la un Marriot atit de mic incit era sa calcam pe el. De altfel cred ca am si calcat, altfel nu-mi explic de ce ne-a trebuit o ora sa-l gasim, invirtindu-ne in cerc. Unde m-am prabusit. Ce plimbare, ce mincat, ce Montreal! Nu-mi pasa -mi-am zis- nici un atac nuclear nu ma mai ridica din pat. Pina la urma o bere tot s-a dovedit mai puternica!
A doua zi, cu forte proaspete, cu picioarele la spinare si cu Ina drept ghid, am vazut o parte a orasului semi-european, numit Montreal. Care, altfel, combina frumos si elegant America cu Europa intr-un fel la care nu m-as fi asteptat. Strazi perfect Americane, cu buildinguri ametitor de inalte (le-as spune cladiri ca-n romaneste dar nu se potriveste cuvintul cu ce stie romanul ca ar fi o cladire) de otel si sticla, inca uitate de la sarbatori pline de beculete si ornamente, apoi dai coltul si pe strada care-ti iese in cale vezi doar cladiri mici, magazine, circiumi (strazi interminabile cu baruri insirate ca ciorile pe sirma de telegraf) toate foarte europene. Si biserici cum numai in Anglia mai gasesti. La scara usor redusa, desigur.
Partea cea mai speciala, personala, a Montrealului sunt insa mall-urile subterane. Datorita frigului care paralizeaza orice avint pionieresc de plimbare si distractie in anumite perioade al anului, locuitorii au facut din Montreal un oras de cirtite iarna. In subteranul dowtownului, pe numeroase etaje, s-au dezvoltat retele de mall-uri, circiumi, toate cu intrari din si in metrou (sentiment de deja-vu, statia de la Piata Victoriei!), teatre, parcari, cinematografe si orice alte cladiri care rasar la suprafata ca virfuri ale icebergului numit downtown. Ceea ce pare incredibil, si anume oameni in papuci si in rochii tropaind voiosi prin subterane cind afara sunt undeva sub 10 grade celsius (cel putin!), e la o privire mai atenta cit se poate de firesc. Ce rost are sa cari paltoane, fulare, caciuli si alte echipamente dupa tine (care de la o anumita temperatura in jos oricum nu conteaza foarte mult) cind oricum nu vezi lumina soarelui decit eventual prin parbriz?!
Evident, ca o shoppingara profesionista ce sunt am facut o evaluare atenta a produselor din galantare si am decretat ca, desi ascunse sub alte denumiri de marci, aceleasi produse le gasesti si in America decit ca mai ieftin. So, no shopping! Sau, mai bine zis doar window-shopping cum ar spune Americanii, care au inventat un cuvint si pentru expresia romaneasca "privitul e gratis"!
Ce e interesant pentru cineva trait intr-o localitate monolingva e combinarea limbilor franceza si engleza la nivel conversational. Franceza e englezita iar engleza frantuzita intr-un fel care m-a facut la un moment sa cred ca de fapt canadienii au o limba a lor speciala, nici franceza nici engleza, un fel de struto-camila cu frunze si coada. Fenomenul mi-a fost mai clar in urechi in Montreal, parte a Quebecului, francez (cu a nazal) pina-n albul ochilor si care, de altfel cu ceva vreme in urma a dorit (el, Quebecul!) sa fie si anume independent de taranimea vorbitoare de limbi ordinare, cum ar fi engleza de exemplu. S-au linistit totusi cind li s-a explicat ca “in the middle of nowhere” e bine sa fii prietenos cu vecinii cu care imparti o patura si-un ceai cald la -40 de grade celsius.
Revenim. Asadar, dupa o zi de tropaiala prin Montreal, ametiti (mai ales eu!) de acest melanj lingvistic, am indesat-o cu uimire si pe Ina in masina printre valize, merinde si plapumi (daca Doamne fereste raminem in drum sa nu ne fie frig!) si am purces la un drum ca de-aici pina peste strada, doar vreo 200 de kilometri, pina la Ottawa. Drum fara peripetii, pe care culmea, l-am facut in doua ore si nu in 6 cum ne-am fi asteptat !!
Ne-am parcat la etajul 23 al hotelului lui Marriott din buricul tirgului, capitala de judet Canada, de unde am admirat o frumusete de oras, cu o multime de poduri intinse ca niste tentacule sclipitoare (noaptea!) peste riul care, culmea, nu era Dunarea! Un fel de Budapesta, mult mai aerisit, in spiritul risipei de spatiu specifica zonei. O cladire a Parlamentului care domina downtown-ul, cladire in pur stil britanic, asortata cu cladiri adiacente, aceeasi arhitectura, functiuni diverse. Rar de tot cite un building, ca un cot in gura reginei de pe dolarii canadieni. Si peste toate zapada alba si gheata groasa ca-n Precambrian. Altfel caldura mare monser, cum ar zice bastinasii. Cinci grade peste 0!! Toti erau la strand!.. Exagerez..
In entuziasmul nostru si dornici de a onora vizita demult programata la Adina (fosta colega de liceu si locuitor permanent al orasului de vreo 7 ani), am reusit sa inconjuram aproape tot statul Ontario pina sa ajungem doua strazi mai incolo. Un motiv in plus sa mai admiram stradute inguste si serpuitoare precum si ceea ce creste de obicei pe marginea drumului: oameni, case..
Ziua urmatoare, intr-o formula incompleta (caci Soso ca de obicei in momentele importante a avut o negociere cu o masea din putinele ramase si a ramas tintuit la pat) am fost luati pe sus de Adina si consortul si plimbati prin oras. Moment in care, de emotie, am ramas fara baterii la aparatul foto. Pe care l-am baut. Dar mai intii am mincat. Vegetarieni pina-n virful parului, Adina si Claudiu au bagat lupii in gradina de zarzavaturi. Eram de vazut, Ina si cu mine, intr-un restaurant vegetarian, rozind ca niste iepuri la mincare perfect organica, nu prostii pentru Americani obezi. A fost o experienta interesanta.. nu ma voi face niciodata vegetariana! Vorba lui Soso: cea mai buna leguma e ceafa de porc!
Seara agreabila s-a sfirsit la ultimul etaj al hotelului nostru in restaurantul care se invirtea. Ei, nu va imaginati vreo tiribomba, un loc civilizat si stilat unde aveai timp sa faci si poze pina sa dispara imaginea orasului vazut de sus si unde Soso a lasat vreo 80$ pe niste urme delicate de mincare. Dupa ce toate s-au asezat la locul lor si ne-am luat la revedere de la Adina si Claudiu am pus mina disperati si tremurind de foame pe telefon si ne-am comandat niste pizze si niste hamburgari sa mincam si noi ceva!! Nu inainte de a ma razbuna pentru toate zilele in care trec prin piscina de la Marriott O'Hare. Asa ca am luat cu asalt piscina lui Marriott Ottawa pe care am posedat-o in repetate rinduri cu bestialitate.
A doua zi, satisfacuti pe deplin, am suit din nou tot calabalicul in micutza rosie si am apasat din nou acceleratia, de data asta pina la fund. Caci aveam multe puncte pe ordinea de zi: repezit pina vizavi 200 km inapoi de lasat Ina la vatra si-apoi plecat catre casa, alti 800 km, caci, ambitiosi cum ne stim, ne-am propus sa innoptam tocmai la Detroit. Ceea ce am si facut. Caci dupa alte 10 ore de condus, in pragul unui divort datorat oboselii si nervilor, am ajuns la Doinita si Claudiu (prieteni de familie a parintilor mei). Care-si luasera deja gindul ca mai ajungem vreodata. Oricum, dupa ce nu ne-am vazut in ultimii 20 de ani, cele doua ore de vorba au tinut loc de consistenta revedere iar a doua zi am pornit-o la drum, de data asta o adevarata promenada, doar 400 km pina acasa. Piece of cake… spritz de vara!
Ultima parte a expeditiei, condusa de Soso, a fost un prilej de reflectie pentru mine caci o data vazuta din nou in America, de data asta pe lumina, m-am simtit dintr-o data ca acasa si ..putin vinovata din cauza asta. Frumoasa Canada, frumoase orase, oameni simpatici dar nu e ca-n filme, bai ninja (vorba bancului)! Ca parte asa-zis obiectiva, razboiul rece dintre americani si canadieni mi-a indus usoare mincarimi, un soi de alergie la nivelul terminatiilor nervoase. Caci daca pare ca pe americaniii de rind ii cam doare-n cot (au alte lucruri mai interesante la care sa se gindeasca, ca acum vine Valentine’s Day si iar sunt ocupati cu shopping..) canadienii, in noptile lungi de iarna la gura sobei, au ajuns la concluzia ca au un mare cui impotriva americanilor. Pe care ii trateaza cu sictir! Americanii sunt inculti, obezi, ingimfati, ignoranti. Canadienii sunt baieti destepti, maninca sanatos (daca exista mai mari obsedati decit americanii la capitolul "low carbs" sau "organic food", ei sunt!), vorbesc doua limbi straine inca din nastere si cel mai important.. sunt aproape europeni, un fel de rude indepartate ale reginei Angliei si Ludovic al XIII-lea, de aceea mitocanimea americana pare ca miroase cam urit si n-are dom’le manere! Oricum, o trista dezamagire m-a cuprins rumegind aceste concluzii caci Canada, in viziunea europeana ultimul bastion al bunului simt de pe continentul nord-American, imi pare doar o tara unde vorbitorii de engleza nu se suporta cu cei de limba franceza, singurul lucru asupra caruia sunt foarte de acord e "America sucks!".
Sa fi devenit asa de Americanca in nici un an de existenta in patria adoptiva sau poate doar am ales un anotimp gresit pentru o vacanta asa aproape de Polul Nord?!
20 ian. 2005
