Viitorul in Outsourcing

Simt ca incet-incet creierul mi se transfera pe memorie externa. Usor-usor, educatia de la mama de-acasa, cei 18+ ani de scoala, precum si cele citeva lucruri neimportante pe care le-a invatat experienta mea autodidacta or sa ajunga sa ma priveasca trist dintr-un borcan virtual. Fiindca in curind o sa iau decizii mai degraba folosind Internetul si Google Search decit utilizind demodatul bun-simt.

Ieri am facut primul pas.

Acum citeva zile a murit bunica unei colege foarte americane. Am primit vestea intr-un email de la o alta colega, cu mentiunea “poate vrei sa-i transmiti cele cuvenite”. Nu mai stiu cum suna asta in engleza ca oricum colega e marocanca la origine iar engleza nu e punctul ei forte. In mod normal nu as fi zis nimic fiindca asa sunt eu, necivilizata, si nu gasesc ca ar fi nimic ce, daca as spune in asemenea momente, ar fi de folos. Eu sunt omul care face cadou un tocator de lemn (folositor!) mai degraba decit un ursuletz de plus (complet inutil!).

Dar realizez ca am de-a face cu americani, care au simtul civic bine sapat in ADN. Nu se face sa nu iti trimiti palaria si batista indoliate la priveghi, impreuna cu o felicitare (?!) frumos ticluita. Chit ca n-ai cunoscut persoana. Acestea fiind gindite, deschid emailul si incep a incropi un frumos mesaj pentru colega mea. Dar ma impotmolesc dupa primul cuvint. N-as vrea sa scriu ceva aiurea, asa, dupa sufletul meu, care -doamne-fereste!- sa exprime exact sentimentele mele deci sa nu aiba niciun sens pentru oamenii obisnuiti cu sabloane si transee verbale. Si-atunci nu-mi ramine decit o singura scapare: Google. Un simplu search la “mesaje de condoleante” imi deschide inainte-mi un ocean de variante, in functie de proximitatea fizica si sociala, virsta, rang, gust.

Aleg un mesaj simplu, pe care-l impanez cu citeva tuse personale (din care am puterea sa elimin umorul si sarcasmul, punctele mele forte). Dau send si ma duc sa ma spal pe miini. Am facut un lucru bun, oare de ce mi se pare atit de stupid? Scopul indeed scuza mijloacele.

Juramintul

A fost greu dar am infrint!

Despre finalizarea procesului de incetatenire vorbesc. Da, stiu, am uitat cu totii despre asta, soarele s-a invirtit in jurul meu de citeva ori, oameni au venit si au plecat dinspre si inspre Romania, multa bere a curs pe giturile noastre si multipli porci, pui si alte vegetale au fost sacrificati pe gratarele comunitatii.
Oricum, in caz ca mai intereseaza pe cineva, mi-am infrint fobia de cozi si de functionari la stat si m-am prezentat frumos la juramintul pentru cetatenie (Pentru cine-si mai aminteste, in anale mai exista o experienta similara).

Era o dimineata senina si crispy de august cind mi-am luat liber juma’ de zi de la serviciu si m-am prezentat la judecatoria orasului unde fusesem invitata sa particip la unul din evenimentele cruciale din viata unui om (asa cum prezinta americanii momentul). Ajunsa la Km 0 Chicago, mi-am trecut silfida persoana prin detectoarele de metale grele si foarte grele si, pentru ca n-am facut nicio impresie, am fost lasata mai departe. Liftul m-a dus si m-a tot dus pina am renuntat sa mai numar. Cind am dat de fetze cunoscute – gecile din petice de piele care vorbesc cu accent- m-am oprit. Am ajuns la fix, coada era deja pe terminate, am ocupat un loc in ultimul rind si-am privit in jur. Aceleasi personaje de la magazinele de polaci, ori Walmart: indieni mici si negri cu femei infasurate in cearceafuri, arabi cu turbane si blugi, chinezi cu privirea pierduta, est-europeni cu aer de soferi de taxi sau valutisti, hispanici plictisiti (ca doar ei au fost primii aici!).

Organizarea - fara cusur. Citiva oameni manipulau musafirii prin sala precum piesele de sah, dintre care o tanti polaca (dupa accentul puternic), blonda dar simpatica si foarte “sonora” precum si un nene complet american, cu burta si cravata imprimata cu steagul american. Spre deosebire de experienta anterioara , toata lumea a fost extrem de politicoasa, ba chiar curtenitoare, s-a zimbit mult si chiar s-a ris. Un domn a recitat instructiunile de folosire a evenimentului, precum si a viitoarelor evenimente ce ar rezulta din momentul de fata. A reusit sa spuna fiecare lucru de 3-5 ori, mai intii cu aceleasi cuvinte si apoi cu alte cuvinte, ca nu carecumva cineva sa zica ca n-a auzit, n-a inteles, tocmai ce fosnea o punga in spate etc. Apoi ne-a inminat instructiunile si in scris. Pentru cei care stiu sa citeasca.

Doamna judecatoare a aparut ca din senin la ora fixa, ca un cuc din ceas, a vorbit foarte frumos vreo 7 minute. Apoi , sub supravegherea onoratei instante, ne-am ridicat cu toti in picioare si ne-am jurat pe cruce, mama sau masina cea noua ca o sa fim niste cetateni zelosi si o sa facem si-o sa dregem. Apoi her honor s-a scuzat si-a plecat.

Eh, asa ca mi-am inhatat si eu diploma, sau altfel zis Certificatul de Naturalizare, mi-am facut o poza cu cravata patrioata si m-am grabit catre serviciu. Nimeni la birou nu a sesizat schimbarea. Pentru ei in continuare sunt o fiinta stranie cu un accent dubios care uneori vorbeste la telefon intr-o limba foarte ciudata. Si habar n-are cine-s Red Sox! Halal americanca!

Yo-Yo Mama Mia!

Pe vremuri, pe culoarul dintre Unirii 1 si Unirii 2, cinta zilnic la clapa o fata. Dintr-un scaun cu rotile, cu un tata ponosit alaturi, impasibila la tranzitul infernal de pasi, cu trasaturile specifice celor cu sindromul Down, de care nu stiam, dar il banuiam din insensibilitatea cu care apasa clapele, egal, fara tresarire, fata isi executa bucatile cu aceeasi bucurie cu care ar toca ceapa.

Curios, de ea mi-am amintit acum citeva seri cind ma intorceam de la concertul lui Yo-Yo Ma. Pentru cei interesati, asta nu e raper ci violoncelist. Iar violoncelul e vioara aia mai mare pe care o tii in brate.

Revin la epicul povestirii. Concertul s-a desfasurat intr-un loc interesant, in care ma nimeresc de cel putin 3-4 ori pe sezon. Ravinia e o gradina de vara care apartine uneia din cele mai bogate suburbii de linga Chicago. De la primul ghiocel pina aproape de prima zapada, in fiecare an, oameni se aduna aproape zilnic la o sticla de vin si o auditie live. Nume pe care le credeam demult ingropate (cum ar fi Pat Benatar) sau vedetele zilei - vinul aluneca la fel de usor. In functie de cine sunt parintii tai, deci citi bani ai, biletele iti sunt in sala de concert in aer liber dar semi-acoperita sau - si aici devine interesant - la lawn, adica la iarba verde.

Cu citeva ore inainte de eveniment, oamenii pornesc la drumetzie, tiriind carucioare sau rucsaci incarcati cu scaune si mese pliante, paturi, cosuri cu mincare, sticle de vin, vaze cu flori, sfesnice cu luminari (pentru atmosfera) si orice altceva ti-ar putea trece prin cap ca n-ai lua la un picnic!
Se campeaza pe gazon, se scot brinzeturile scumpe, biscuitii afiliati si strugurii, se desface sticla de vin, se clincane pahare de cristal si se schimba amabilitati cu vecinii. Rar am vazut tacimuri de plastic sau farfurii de hirtie, caci mesenilor le place sa traiasca bine chiar si in mijlocul naturii. Adevarul e ca vine Joe Cocker sa-ti cinte la masa, cum ar veni! Orisicit! Pina si Backstreet Boys s-au reunit pentru asta intr-o seara. Cum sa nu scoti la aer argintariile de la mama soacra?!

Cam asta era atmosfera in frumoasa seara de vineri cind am intirziat tot cautind loc de parcare vreo ora in cartier. Orchestra simfonica a orasului Chicago, de altfel pozitiv apreciata de urechile mele usor ruginite, si-a facut incalzirea cam cit mi-a trebuit sa beau o bere mare la cutie (mda, stiu, as fi putut fi rastignita pe-o sticla mare de vin, ca profanatoare a simbolurilor locului – tirbusonul si cutitul de brinza) si cind s-a facut de pauza de tigara pentru dirijor, ne-am strecurat discret pe locurile noastre.

Cind s-a sfirsit visarea si fiecare s-a intors la locul lui s-a inceput adevarata distractie. Pe scena a aparut un chinez pitic (asa parea de-acolo de pe penultimul rind unde pozitia sociala ne-a permis biletele), cu un zimbet cit tara sa muma, care s-a aplecat imediat peste un violoncel rotunjor, adus de-acasa. Apoi am cazut jos de uimire, fiindca eu asa ceva n-am mai auzit, live si cu urechile mele, am crezut ca am murit si am ajuns in Rai! Acolo pe scena sedea adevarata Mama Omida a violoncelului! Greu de descris si cum nu-mi sta in caracter sa fac efort, am decit o vorba sa-ti mai spun: Asculta! Si cind pare ca lucrurile o iau razna, se rastoarna cu fundul in sus si se duc de ripa, si cind te impiedici in chestiuni marunte si ridicole care par importante, well then – asculta Yo-Yo Ma! Vindeca si de deochi si de depresie, si cred ca si prostia sau mirlania se pot lua cu mina lui de chinez cintezoi violoncelist ce e!

Asa e in viata, cui are i se mai da... fiindca mai apoi am aflat ca instrumentul grasut si soloist e un insusi Stradivarius. Mi s-a parut si mie ca nu suna ca un Reghin..