De la intelepciunea volanului meu

Fiindca fiecare drum inspre si dinspre serviciu e o excursie in sine, pot spune ca am o experienta de sofer de limuzina categoria pana. Dupa ce imi maninc sandvisul de dimineata si inghit primele trei guri de cafea numai bine ma urc pe highway, pun pe pilot automat si casc gura in jur, la colegii de trafic. In functie de masina pe care o conduc, de cele mai multe ori stii cu cine ai de-a face.
In paranteza fie spus, am avut deunazi o discutie unde s-a pus intebarea: de ce atunci cind vezi ca cineva vrea sa treaca in fata ta apesi acceleratia? Eu, cum ma stiti -piinea lui dumnezeu- zic ca traumele din tinerete isi spun cuvintul, atunci cind, politicos, l-ai lasat pe om sa treaca in fata si-apoi ai platit scump, 30 de mile la viteza 'foarte molcom', ca era doar o banda si aia continua. Iar in spatele tau masina de politie. Escelent!
As vrea sa generalizez si cred ca nu as gresi prea tare, dar deocamdata nu-mi pot argumenta afirmatiile pe baze stiintifice. Deci, ramin in zona de comfort, Chicago si vecinatatile.
In functie de nivelul duiosiei pe care mi-o trezesc, mai ales cind ma nimeresc in spatele lor, cele mai grozave sunt minivan-urile. Ca niste larve grase si lenese, aparent blajine, 99% dintre ele sunt conduse de mamele eroine, femei cu ochii bulbucati, parul vilvoi, cocotate pe volan cu miinile inclestate, care nu reusesc sa se hotarasca unde sa fie mai degraba atente: la drum sau la copiii care se ineaca in mormanul de gunoi, jucarii, haine si mincare de pe bancheta din spate. Copiii sunt de obicei mai importanti.
Urmatorii pe lista sunt van-urile (dubitzele). De cele mai multe ori de firma, sunt conduse de doua categorii distincte. Primii sunt mexicanii veseli si atit de relaxati de parca n-ar avea nimic de facut si nicaieri de ajuns, carora imi vine sa le strig pe geam 'hei, take you time, nu te ingrijora, in fond am toata ziua sa ajung la serviciu, nu?' Categoria cealalta e mai putin prietenoasa, white ori black trash, cu privirea fioroasa si ochii rosii, furiosi pe intreaga lume, ar trece peste tine daca ar putea. Ii simti cum la prima ocazie si fara semnalizare vor fi gramada in fata ta. Intr-o alta viata probabil ar fi fost vatmani pe tramvaiul 27 in Bucuresti..
Dintre cei care ma emotioneaza puternic (judecind dupa tensiunea care mi se ridica foarte sus, desi eu sunt hipotensiva), fac parte taximetristii de downtown. Cei mai multi poarta turbane, barbi, caciuli colorate si codite impletite. Ceilalti s-au adaptat devenind o specie aparte, din care selectia naturala a ales doar pe cei cu pielea tuciurie si maxim trei neuroni, unul pentru stinga-dreapta, unul pentru acceleratie si cel din urma (cel mai mare) pentru frina. Nu a mai ramas nimic pentru semnalizare. Imi vine sa cred ca toti si-au luat masteratul in taximetrie prin Bucuresti.
Mai sunt si unii pe care oricit ai vrea, nu te poti supara. Vapoarele lor sunt ca niste autovehicule peste care a trecut o turma de elefanti. De obicei Cadillac sau Buick. Din spatele volanului rasare un cap cu ochelari si chelie, sau chiar mai bine, o casca de par alb, frumos coafat. Matematica lor e simpla. Oricare ar fi limita de viteza, se imparte la doi si se merge sub ce-a rezultat.
A nu se confunda cu ceilalti posesori de Cadillac. Se pot distinge usor prin jentile argintii stralucitoare care se invirt in sens invers acelor de ceasornic, suspensiile foarte sus, geamurile fumurii si T-Pain racnind infundat si din toti rarunchii in boxele de zece mii de $$.
E si o categorie despre care nu poti sa-ti faci nicio parere: categoria Toyota Camry (sau orice japoneza, coreeana and such). Nu au semne distinctive, parca nu vor nimic decit sa fie trecuti cu vederea. Sunt femei, barbati, chinezi, indieni, bulgari, romani, orice. Sunt viitorii posesori de minivan-uri, SUV-uri, convertible cu doua locuri, orice alta categorie. Singurul lucru dupa care ai putea sa-i diferentiezi e abtibildul cu 'RO' sau 'BG', sau mileul din spate in culorile nationale. Uneori chiar si crucea de lemn sau mataniile agatate de retrovizoare pot spune cite ceva despre tara de origine. Din pacate nimic nu spune despre cum conduc pina nu e prea tirziu si esti priponit in spatele a doi din astia care se intrec in paralel pe soseaua goala, doar un pic sub limita de viteza si-asa jalnica, ramasa de pe vremea trasurilor cu cai.
Desigur, exista si categorii aparte, de lux. Categoria BMW mic si nervos, doua locuri, domn distins, grizonat cu tricou cu guler, tipul cu crosele de golf in portbagaj. Sau sotia, blonda, frumoasa si doar un pic mai tinara decit fiica din prima casatorie. Nici unul nici alta nu circula la 7 dimineata pe sosea insa. Dar circula SUV-urile. De la aspirantii posesori de Honda CR-V pina la cel mai monstruos GM, e tipul de masina pe care orice femeie americanca adevarata si-o doreste: safe, puternica si mare. Atit de mare ca astia ca mine o sa ajungem ca submarinele sa ne montam cite un periscop pe care sa il ridicam 2-3 metri deasupra capotei, sa vedem pe unde mergem. Desigur, din cauza inaltimii la care opereaza, asemenea soferi ar avea nevoie de indicatii speciale, de controlori de trafic care sa dirijeze situatia in marea de masinutze. Dar pina la remedierea situatiei ridica si ei din umeri si merg pe principiul: da-te sa nu te calc.
Cei mai curajosi, aparent si cei mai periculosi, sunt outcast-ii cu tablele sifonate si atirninde, cu farurile sarite din orbite, lasind in urma un nor de fum si praf de rugina. Astia trec ca vintul si ca gindul, rinjind, fluturind caroseria ca o vrajitoare pe matura, numai sa indraznesti sa te iei la intrecere cu ei ca o frina scurta ti-a si crescut asigurarea care tocmai le-a platit reparatiile.
Cit despre mine, sunt inca under cover, mentin un low profile. Umblu la volanul papusicii rosii, model secolul trecut, care a inceput sa rugineasca pe la subrat, si ma tem ca rasufla cam greu cind infig piciorul in acceleratie dar am un sistem de sunet performant si daca hiriie prea urit dau muzica mai tare si aproape ma simt ca in BMW.
Oricum, daca ma oftic imi cumpar un tren alb, decapotabil, ii pun jenti aurii, imi agat o cruce mare cu cristale swarovski de retrovizoare, imbrac treningul asortat si conduc cu 30 pe banda din mijloc. Nah!

Arta Conversatiei (Bunaziua Caciula!..)

Sunt citeva masive muntoase intre americani si romani in ce priveste comunicarea de zi cu zi, sa-i zicem bunaziista. Cineva ar spune ca americanii sunt politicosi pina peste poate. Doamne-fereste sa nu care cumva sa te deranjeze, ca nu se stie niciodata cind vor avea nevoie de ceva de la tine. Noua insa ne place adevarul verde-n fatza, nu vrem sa parem a fi altcineva, sa fim confundati. Noi suntem romani, ne ghidam dupa regula din bancul cu pompa (cei care stiu bancul sa-l spuna si celorlalti).
Prin comparatie, unul din lucrurile care ma distreaza pina la eruptie de piele e conversatia de salon pe cale de disparitie in anumite zone ale lumii, redescoperite aici. Chiar daca iti atirna creierul intr-o parte, te impiedici in tivul de la fusta si te calci pe miini, sau versi cafeaua fiebinte in poala la fiecare sorbitura, de luni dimineata pina marti seara cineva te va intreba: deci, te-ai dixtrat in uichend? Dupa ce am raspuns constincioasa la primelee 325 de ture, m-a pocnit revelatia: nobody gives a shit. E un fel de how do you do special croit sa-ti semnalizeze ca nu mai esti acasa in gradina, si deci sa nu te mai scarpini fara jena la neste treburi. Eh, oboseste treaba cam pe miercuri seara, caci chiar de la prima ora joi cineva deschide subiectul: deci, ce planuri ai pentru uichend? Oh, ma coplesesc atita entuziasm si interes pentru scopul principal al adunarii noastre zilnice!
Nu ca i-ar pasa intr-adevar cuiva ce fac sau am facut uichendul trecut sau viitor, dar pare sa nu fie dureros sa fii politicos. A dracului asta, cu accentul ei rusesc. Sau frantuzesc, ca nu se pot hotari.
Oricum, desi ma plictisesc discutiile din categoria 'planuri de uichend', nu pot sa ma abtin sa nu observ ca americanii ma suna mai des asa, doar sa ma intrebe ce mai fac. Americani necunoscuti nu mi-au cerut niciodata prietenia pe hi5 (sau echivalente) si nici nu-si inchipuie ca daca am mincat salam cu soia de la aceeasi firma suntem amici pe linkedin. Oameni pe care nu-i cunosc imi scriu ca si cum ne-am cunoaste si dupa primul meil obosesc de atita comunicare si se culca inapoi linistiti. Oameni pe care-i cunosc isi pierd irecuperabil apelurile pierdute. Oameni nu au curiozitatea sa dea un telefon de bunaziua. Dar se supara si ma dojenesc ca nu i-am mai sunat demult. Cunostinte carora le trimit emailuri prietenoase si utile imi transmit vorba prin purtator de cuvint. Sau impresar. Sau nu transmit nicio vorba, ca emailurile costa timp si timpul costa bani, si e criza, si oricum..
Si peste toate acestea, o voce agasata care aproape ma trage de un nasture: draga, nu inteleg ce-i cu romanii astia, de ce nu sunt si ei uniti, asa ca altii? Ca incerci sa legi de-o comunitate si uite, tu, nu se misca nimic. Oh, demult n-am mai ris asa! Asa ca m-am asezat sa crosetez la gura sobei intr-o frumoasa seara de iarna de aproape aprilie si ma gindesc: chiar asa, oare de ce? Cine e de vina ca nu stim sa ne purtam civilizat? Turcii ar putea fi primii pe lista. Niste barbari. Sau dacii si romanii. Niste mitocani, si unii si altii. Sau poate nu se misca pentru ca nu se gaseste cineva competent si care sa ne merite. Pentru ca cineva trebuie sa raspunda la telefon, sa para ca-i pasa, sa scrie un email macar. Sau o scrisoare. Sau macar o vedere din Indiana: bula mort, vind trabant. Semnat: mata (cum se aude, fara cratima, cu diacritica)!
Ridem de americani si de obiceiurile lor ridicole, auzi tu, draga, ce prosti, sa-si trimita kilograme de felicitari de Paste, Revelion, Ziua Armatei, Hanukkah sau faranicioocazie. Ce timpenie sa te intrebe la fiecare 5 minute ce mai faci. Sau sa se prefaca ca-i intereseaza de tine, ba chiar sa te sune o data la 6 luni doar asa sa fie siguri ca mai esti viu, deci nu te taie inca de pe lista de cadouri de Craciun!
Colegii mei americani carora nu le pasa neaparat de aiurita cu care uneori nu te poti intelege mi-au decorat biroul cu baloane cu ocazia graduarii (cum ar veni am terminat scoala). Definitely, niste falsi.
Iar singura vedere pe care am primit-o de cind sunt in America e de la o americanca. O oportunista, desigur!

Orice asemanare cu personaje reale este desigur...

Chris Brown, Rihanna si Criza

Oh, nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu primele doua parti ale subiectului compus de mai sus. Am deja o teorie potrivit careia orice am face, la un moment dat tot iese la iveala maimuta din noi. Dar imi trebuia un motiv sa-mi expun teoria. Ei bine, iata!

De fapt ce ma intereseaza si ma fascineaza e reactia mondiala la auzul vestii ca suntem in criza. Si imi amintesc de o sedinta cu toata compania, undeva prin octombrie, unde ni se aduce la cunostinta ca s-a dat dezlegare la criza deci –atentie, nu panicati!- vin vremuri grele. Phuah, am schimbat colega mea (cealalta romanca a firmei) si cu mine priviri cu subinteles si am zimbit doct. Pe noi ne scuzati de la sedinta asta, noi stim de criza, ne-am nascut in ea. Nici nu stim alte vremuri decit de criza. Habar n-avem cum arata vremurile bune. Cred ca noi (sau rusii, in cel mai rau caz) am inventat conceptul de criza. Panica -trebuie sa recunosc- e un domeniu mult mai vast si mai subtil. Se bazeaza mai mult pe tehnici de marketing Hollywood-style, asa ca tind sa-i creditez pe americani cu inventia asta. Asa ca hai Lucica, sa ne intoarcem la birourile noastre, ca astora li s-a terminat campania electorale, alegerile si investirea si le trebuie o noua sursa de adrenalina!

Cum se vede criza de aici? Se vede ca o curatenie de primavara. Toate presurile sub care au stat pitite gunoaie ani de zile sunt obligate sa fie scoase afara si scuturate in vazul lumii. Uneori se arunca cu totul. Se da faliment. Sunt doua categorii principale de client, pe gustul fiecarui tip de personalitate: Chapter 7 si Chapter 11. Unii merg pe cifra magica. Asta inseamna definitiv si irevocabil, inseamna ca declari raspicat si pe proprie raspundere ca esti atit de prost incit te-ai adus pe tine insuti la sapa de lemn si nimic nu te mai poate salva. Iar creditorii sa-si puna pofta-n cui. Chapter 11 s-a nascut pentru vulpi cu bretonul intr-o parte care au pofta sa zica ‘stop joc’, am gresit, pot sa mai dau o data? Adica stati asa si nu va miscati, mai tragem o dubla, ca avem scutire de la stat contra tragerii la raspundere si am fost si bolnav cind am fost mic. Noi, pluralul majestatii.
Astfel, in functie de cine esti, in ce echipa joci si cit ai stomacul de tare, criza e o oportunitate sau o amenintare. Depinde cit pierzi si in ce context. Bill Gates a pierdut $18 miliarde pina acum si nu pare a fi in pragul sinuciderii. Un optimist ar spune ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, banii se muta in alte buzunare. Motiv de bucurie, poate-i gasesc eu!

Altfel, criza asta s-ar putea sa fie cel mai bun consilier in nutritie si gatit pe care l-au vazut americanii in ultimii 20 de ani or so de cind fac pina si clatitele din apa si ‘praf de clatite’. Tot criza s-ar putea sa forteze toti grasii si nu numai la mersul pe jos, carat macar 2-3 sacosele cu mina de la piata si alte activitati fitness in aer liber.

Un singur lucru nu cred ca o sa li se intimple americanilor: nu cred ca or sa cada in depresie, in nihilism. Asta desigur daca nu cumva e prea tirziu si deja s-au infiltrat prea multi romani printre ei, care au inteles demult si predica cui e dispus sa asculte cit suntem de oropsiti, cum toti sunt niste nenorociti care ne fura si noi nu putem sa facem nimic decit sa dam din gura.

Cit despre relatia mea personala cu criza, hmm.. eu fac parte din Generatia X, unde X poate fi orice variabila intre minus si plus infinit. Cit imi merge internetul si am semnal la telefon o sa supravietuiesc fie criza cit de grea. Benzina a scazut la juma’ de pret iar masina inca mai merge, saraca. Vremuri numai bune de pribegie, ce mai!