Diamante, orhidee, tort, pahare..

Va urma..

Alergie la mitocanie?

Amica mea varshoveanca, proaspat intoarsa dintr-o escapada de cit ai clipi, nici o saptamina petrecuta acasa in Polonia, mi-a venit plina de indignare. Auzi dom’le, ce mitocani sunt polonezii, incredibil! Ce customer service, puah! Ce oameni, ce manere! Pe scurt, m-am facut mica-mica in scaun caci daca pina si polonezii s-au mitocanit eu ce sa mai zic cu ai mei, nu dam nume?! Natalia, un nume delicat si finutz care nu i se potriveste defel, e un fel de Cristina in perioada cind construia Canalul Romania-USA, poduri de flori peste Atlantic si imprastia valize prin orice colt de lume cu pista de aterizare. Ei bine, intre timp Cristina s-a linistit, s-a asezat la casa ei, s-a facut bucuresteanca cu pasaport de americanca si eram pe cale sa ma plictisesc cind mi-a iesit Nata in cale. Caci daca am fi fost la ocean o si vedeam oftind cu ochii in zare la debarcader. Dor de tara.. Care s-a risipit ca un gind, ca o papadie, dupa prima zi de Varsovia. Doamne, mi-a trecut prin cap, ce bine ca Nata nu e bucuresteanca, ca ce mi-ar fi auzit urechile!! Si-asa nu m-a lasat o clipa, tigara de la tigara fumind, m-a tot tras de nasturele de la sacou miscata pina la lacrimi de atita necivilizatie cit a putut sa suporte moralul ei americanizat.

Degeaba am incercat eu cu vorba buna, cu cafea calda si cu sedative caci nasturele meu tot n-a iesit cu fata curata. Nu sunt capabila sa vind castraveti la gradinar si nici gogosi umplute cu ginduri bune. Am cautat eu tot felul de argumente dar cred ca am parolat folderul cu argumente destepte ca altfel nu-mi explic cum tot felul de ginduri imi trec prin cap numai ce-mi trebuie nu.

Caci however (un cuvint adorabil!), povestind ieri colegilor mei cum am eu o slabiciune pentru “romanii” amatori de lebede vieneze, mi-am amintit o intimplare de acum vreo saptamina. Mergeam pe strada intr-o simbata dimineata, ca o nechibzuita ce sunt. Cartier civilizat, eu, ca o studenta, cu laptopul pe umar, tirsiind tenesii. Din fata pe acelasi trotuar se apropie un domn, tiriind un carucior cu de toate, gen tot ce are un homeless pe lume. Nu jegos, doar prafuit. Nu neaparat dubios dar nu neaparat din cercul meu de cunostinte. Devin atenta, sa nu fac ceva, sa nu faca ceva. Nu stiu ce mi-a venit. Reflex. Ca mersul cu autobuzul in bucuresti. Urci, mobilul in buzunarul de la piept, portofelul in geanta si geanta in brate. Reflex. Asa si eu. Atenta, cu coada ochiului il privesc pe barbos tirindu-si catre mine averea. Cam cind era la vreo 3 metri de mine ridica privirea. Nu incruntat. Nu fioros. Doar preocupat, ingindurat. Si deodata se lumineaza, zimbeste larg, ma priveste in ochi si exclama: “Hello, Little Miss Trouble!” Si trece mai departe, chicotind. Eu ramin ca o proasta in mijlocul drumului. Compilez, lent, e adevarat ca purtam tricoul meu preferat cu “little miss trouble”, dar orisicit, am murit si am cazut in Rai?!

Toata povestea vine la citeva zile dupa experienta din Ikea. Sa fie un cuplu de saptamini cind mi-am calcat pe inima si-am vizitat locatia Ikea, locul preferat de shopping pentru romani, bulgari, polaci, indieni, chinezi si mexicani mai spalati. De cum am intrat pe usa, popas la toaleta. De verificare. Si asa de incintata am fost ca mi-am lasat telefonul acolo. Chestie care nu m-a pocnit decit dupa ce am studiat vreo 3 paturi, sapte scaune, si toata colectia de pahare de coniac. M-am intors ca o vijelie, am rascolit locul pina-n fund (pardon!) dar nimic. Hm, mi-am zis, in fond un telefon e un telefon, oricine are nevoie de un telefon. Dupa ce m-am calmat si am epuizat toate variantele, am zis sa merg si la manualul de instructiuni, daca pot sa ma exprim asa.. si iata ca pot. Am intrebat o doamna cu biroul chiar alaturea. Nu va suparati, sarut mina duduie, zic eu, nu cumva a returnat cineva un telefon mobil pierdut de una de umbla cu capu-n traista? Si duduia zice, ah, ba da. Eu cad jos. Aaa, schiuzmi??!! Da, zice duduia in continuare, e la loss & found. Ma ridic de jos, imi adun gindurile, fug la pierderi gasite, recuperez mobilul si ma asez pe un scaun sa imi reviu. O mare de est-europeni, fie ei si americanizati, si nu se mai bucura nimeni la un mobil?? Adica (m-am simtit un pic jignita) ce-are ma telefonul meu, gindesc eu ca in bancul cu taranul si pestisorul de aur.

Pe drum, conducind spre casa mi-am dat o veste buna: civilizatia e totusi contagioasa, chiar daca vine cu niste strategii de marketing geniale. Pai, de ce ai lua un lucru gasit pe strada, cind poti sa dai banii pe el, nu iti trebuie si nu-ti foloseste la nimic dar ti-l doresti, si asta in principal pentru ca nu ti-l permiti..

M-a trezit din visare o salvare cu sirena pornita, atit de tare pornita, ca sunetul ei venind din toate punctele cardinale ale creierului meu facea neuronii mei mici si sensibili se se loveasca unii de altii isteric. Intr-un moment de luciditate am glimpsuit o scena din Bruce Almighty, filmul: masinile cazind secerate pe amble parti ale drumului, intr-o fractiune de secunda, alungate din fatza grabei salvatorilor cu ciocanelele sonore. “La un semn deschisa-i calea..” am gindit, plina de poezie admirativa pentru soferul chicagoian.

In lumina ultimelor evenimente conluzia mea e urmatoarea: in America salvarea nu “pune sirena” ca sa te dai dracului la o parte de nenorocit ci “semnalizeaza sonor prezenta”.

Propun totusi un sticker pe usile din spate ale dubitzei cu mesajul “pardon the noise”!

Si peste toate astea, hotelul meu a devenit pentru citeva zile “latex free environment”, pentru ca avem un musafir mortal de alergic la latex. Asta da politete, zic!

Ce bine ar fi daca pe unde trec s-ar curata de timpiti, asa un gest simplu de curtoazie...

Atentie la traversare!

…Si conduceam eu linistita intr-o frumoasa dimineata de septembrie, strecurindu-ma pe soselele patriei ca o bucuresteanca printre fraieri, injurind ca la usa cortului pe toti nefericitii care faceau stinga in fata mea, niste doamne agatzate de volan cu panica-n priviri (la volan devin misogina, da!) si batrinei aproape invizibili in vapoarele lor buick model ’63 care ocupa o banda si ceva. Si benzile sunt late, ca americanii nu fac economie la asfalt.
…Si ma intrebam eu in gura mare si cu geamul inchis (preventiv!), de unde vin dom’le toti timpitii, retardatii si handicapatii mintal lasati liberi sa conduca pe sosele. Din pe plantatiile de cannabis? Din palmier? Din China? De multe ori mi-am pus intrebarea de ce oare nu se da si un test de inteligenta la examenul de conducere. Un GMAT, GRE.. orice, numai sa se aleaga intr-un fel cei care stiu sa numeasca stinga si dreapta fara greseala de trei ori la rind.
Visatoare, la volanul cu gargaritze al masinii rosii, faceam slalom urias printre cei de mai sus si imi imaginam cum ar fi lumea fara acesti insi si inse, cum totul ar merge smoothly ca traficul intr-o dimineata de duminica cind am realizat ca visul meu se transforma usor-usor intr-un cosmar. Caci …cum ar fi ca toata lumea sa fie cel putin la fel de desteapta ca mine. Ar fi ca eu as fi printre cei mai prosti?!
Hmm.. nu e bine, zic, mai bine fruntas la mine-n oras, mai bine bogat si sanatos decit sarac si bolnav. Self-esteem-ul meu ramine neintinat. Mi s-a luat o piatra de pe suflet..
Visarea mi se stinge insa brusc intr-o intersectie, exact la stop. Asteptind sa se faca verde vad ceva care ar pune jos de ris intreaga romania, de la mic la mare. Ca in pozele din Abecedar, o doamna in etate, dar inca vioaie si zimbitoare, membra activa a vre unei asociatii de neighborhood watchers imbracata intr-o frumoasa vesta reflectorizanta galben-portocalie si inarmata cu un semn mare “STOP” tinea de vorba vreo doi copii plictisiti si nu la fel de entuziasmati, asta poate si pentru ca pe partea ailalta era scoala unde nu pareau grabiti sa ajunga. Nimic spectaculos pina aici. Dar se face verde pentru pietoni! Moment in care doamna apuca copiii de mina (copiii avind undeva intre 10-12 ani daca nu mai mult..), arunca priviri disperate repetate cu ochii cit cepele in stinga si-n dreapta ca si cum s-ar pregati sa ia cu asalt circuitul de Formula 1 de la Indianapolis in plina cursa si purcede cu inima cit un purice la traversare. Cu o mina tiraste bietii copii, cu cealalta agitind isteric semnul STOP catre masinile oprite, ca o armata de badigarzi care imping o multime de oameni care stau cu spatele la vedeta… Si asta over and over again, cu aceeasi intensitate si pasiune, de m-a invadat un sentiment profund de invidie pentru femeia care si-a gasit asemenea vocatie plina de sens…
La atita agitatie am pus cafeaua jos si-am privit mai bine prin geamul aburit. Copiii nu pareau sa aiba fruntea ingusta ca lama de cutit si nici pe scoala nu scria “ajutatoare”. Mi-am dat o palma peste frunte si mi-am amintit: sunt in America! O da, acum face sens! Aici copiii sunt tratati ca niste mici retardati, la fel ca si cu minoritatile de culoare, ca nu cumva, doamne-fereste, sa dea vre un parinte in judecata statul, strada sau firma de semafoare pentru ca offspring-ul lor a mostenit vreo gena defecta si nu vede pe unde merge. Sau cade de pe trotuar. Direct in strada. Si ca totul sa fie perfect si parintii sa-si vada linistiti de shopping-ul pre-halloween, o masina de politie cu motorul pornit din care razbat patru ochi, trei gogosi si doua starbucks coffee (mici, salarii de bugetari!) vegheaza dupa colt pregatita sa intervina in caz ca vre un infractor periculos ar depasi viteza legala de 10 m/h din jurul oricarei scoli.
Bat asadar in lemn si imi reprim risul caci nu e nimic de ris in obiceiul american de a iti trata copilul ca pe ultimul timpit sperind in acelasi timp ca va iesi un al doilea Bill Gates. Ori Oprah. Ori Jena Jensen.