"Haideti sa haidem!"

Cei care lucreaza in companii mai rasarite stiu despre ce vorbesc. Cei care nu, n-ati pierdut mare lucru!

Americanii sunt niste copii mari. Si, pentru ca phsihoterapeutul le-a zis ca nu e totusi normal ca, de la o anumita virsta, sa te mai joci cu lopetica si galetusa in nisip sau sa te uiti cu oglinda sub fusta colegei de birou, au inventat jocuri si pentru oameni mari. Jocul principal se cheama training dar mai sunt si altele!

De vreo doua luni in departamentul de HR am detectat o foiala dubioasa care se desfasura sub numele de cod Picnic! Intr-un final dramatic, trecind peste barajul portile de fier si de limba am inteles despre ce era vorba. Eforturile comune ale departamentului care are grija de bunastarea materiala, psihica si de alte naturi ale angajatilor domnului Marriott (pe care-l slujim cu tot sufletul nostru) s-au concretizat intr-o frumoasa dupa-amiaza de duminica, intr-o padure, undeva la mijlocul drumului dintre casa mea si hotel. Frumos, elegant, o padure organizata, in mijlocul cimintirului (Nu rideti! Acolo s-a nimerit padurea!!), cu loc special unde companiile civilizate si care-si permit organizeaza asemenea manifestari. Tirita de Cristina si de curiozitate, ne-am inscris in comitetul de organizare a evenimentului. Asadar am impartit cu Cristina sarcina (de o responsabilitate covirsitoare) de a lucra la Registration. Pai, ce credeati ca vine asa cine vrea? Pai, te inscrii pe lista, cite persoane, citi copii, primesti un bilet de loterie si o bratara colorata, sa stie oamenii ca ai voie la mincare si bautura gratis, nu esti vreun homeless de prin vecini care a auzit ca da Marriott chef si vine si el cu zece prieteni si-o sticla de cola. Actiune obligatorie pentru manageri, optionala pentru simplii angajati…desi am o banuiala ca listele cu prezenta se pastreaza la dosar. Marea Petrecere a fost salvata cu succes de muzica, mincarea bestiala si bautura, toate gratis. Aaa, pardon, bautura insemneaza cico si apa, caci compania nu incurajeaza alcoolismul la nici un nivel. In rest, s-au facut concursuri de alergat ponei, de mincat placinta, de aruncat baloane si alte jocuri si jucarii, in principiu pentru copiii angajatilor.. S-au remarcat (in ochii managerilor) elemente active pentru viitoarele avansari si s-a socializat. Eu am facut poze, ca de obicei! Am incercat si eu sa ma remarc in vreun fel, mai cu-o conversatie (am profitat de faptul ca aici oamenii aveau timp sa-mi asculte bilbiielile), mai cu-o poza, mai cu un Registration.. dupa posibilitati!

Una peste alta, totul s-a terminat la fel de brusc cum a inceput si anume cind s-a terminat mincarea, adica la ora 5 fix (dupa-amiaza). Atita organizare n-am mai vazut demult! Si pentru ca sincronizarea sa fie perfecta, citeva familii si-au pus si la pachet cite ceva, rezolvind si problema alimentatiei in cartier pentru vreo citeva zile. Asa ca la 5 am ramas vorbind singura, caci oamenii si-au strins pachetelele si lucrusoarele, le-au suit in masini si dusi au fost!

Si uite asa, desi a fost ziua mea libera, am avut senzatia ca am fost la serviciu. Ceea ce nu se poate spune despre povestea numarul doi: training-ul!

Cu o saptamina inainte de Marele Eveniment din Septembrie (picnicul adica), ultimii veniti in companie, adunati de la cele trei hoteluri din preajma (tot marriotturi) ne-am adunat intr-o frumoasa dimineata de simbata la o actiune, sa-i spunem training. Adica niste jocuri pentru oameni mari. Evident, ziua a inceput cu o masa buna, aici nimeni nu se apuca de nimic pina nu-si ia breakfastul. Breakfastul e un fel de semizeu caruia i se inchina Americanul in fiece dimineata.

Intimplator sau nu (exista totusi un Dumnezeu!), am nimerit chiar linga aparatul de cafea peste care mi-am arogat drepturi aproape exclusive, ceea ce mi-a ajutat foarte mult pe parcursul celor 8 ore sa ramin treaza si activa.

Dupa ce am reusit sa ma strecor si eu timida printre hoardele de infometati, s-a dat startul la jocuri. Impartiti pe echipe, ne-am luat la intrecere. Am vazut filmulete, ne-am filmat noi pe noi jucind roluri, am improvizat, am invatat despre ce, cum si cit trebuie tratat musafirul hotelului, ce e voie, ce nu e voie, care sunt regulile companiei si alte lucruri folositoare pe linga casa omului. Desigur, am fost pata de culoare a gastii, caci in afara de engleza mea “originala”, nu mi-am putut infrina citeva intrebari din colectia mea de aur, gen “da’ de ce?”. Aici nimeni nu se intreaba asa ceva. Ordinul se executa, nu se discuta! Oricum, norocul meu a fost ca am vorbit destul de putin, realizind ca nu va avea nimeni atita rabdare sa-mi formulez aprecierile caci se facea de prinz si trebuia sa luam masa. Si oricum, pina sa-mi traduc eu afirmatiile, toti dadusera deja pagina la capitolul urmator!

Concluzia a fost ca suntem fericiti sa lucram intr-o companie asa de frumoasa, care e atit de atenta cu musafirii si cu angajatii, viata e frumoasa si mincarea poate fi gratis atita timp cit suntem cuminti. Dovada faptului ca trainingul si-a indeplinit sarcina e ca m-am integrat atit de bine in peisaj si sunt atit de genuine (frumos cuvint si care mi se potriveste minusa!) in dorinta mea de a veni in intimpinarea dorintelor musafirilor, chiar nerostite, incit mi-a devenit foarte greu sa le cer credit cardul. Pai, asa face o gazda perfecta?

Si, ca sa nu zica cineva ca sunt pricinoasa (sa-mi spuna cineva cum se zice ‘pricinos’ in engleza ca nu mai suport!!) mi-am reparat tonusul cu o intromisiune in echipa de jucatori romani pe terenul American.

Dupa cum stie tot romanul, acum doua saptamini a fost in Chicago un mega-eveniment: Taste of Romania, cu gust amar si salciu pe alocuri pentru obrazele noastre fine de bucuresteni crescuti (unii dintre noi) cu guvernanta frantuzoaica. Ei bine, frumosul spectacol s-a desfasurat in downtown, intr-o parcare pe care prietenul nostru Branco (romano-sirbul care detine celebrul restaurant romanesc dintr-una din primele povestiri) a amenajat-o si el cum a putut caci vorba aia: “we are Romanians, we are very poor”. Oaspeti de vaza au facut onoarea de a fi alaturi de noi, majoritatea lautari de muzica populara despre care cultura mea nu a auzit. Alaturi de ei, intr-o frumoasa combinatie, celebra formatie vocal-instrumentala Directia 5. Pentru care venisem tirita de prieteni.

Inca de la intrare, am avut o sentiment de familiar, caci toti romanii erau pusi la tol festiv, imbracati cu treningul nou, de firma sau, dupa posibilitati, cu pantofii cu ciucurasi asortati la sosete albe flausate, pulovarul cu anchior si cu nasturi in fata. Desigur, nici ghilul masiv de aur nu lipsea. Aproape dezamagita am cautat toata seara rochia cu paiete. Cind deja obosisem si era cit pe ce sa renunt am vazut-o!! Era asa cum o stiam, doamna cu parul rosu, cu coc inalt, in virful capului, cu bretonul tapat si sclipici la ochi! Ei, da! Asta e Romania pe care o stiam. Si eu care-mi lasasem fularul meu de pene roz acasa.. Mi-a venit inima la loc dintr-o data, m-am simtit ca acasa si m-am verificat daca mai am telefonul si portofelul pe le-am reorganizat prin buzunarele mai intime. Apoi am purces la cautarea micilor si mustului. Mici n-am mincat ca era prea mare coada iar must n-am mai prins asa ca ne-am multumit cu ce s-a putut, adica un pahar de bere de 4$ (la fel de scump ca la Indianapolis) si un concert cu Directia 5. Un succes ‘estraordinar’ la nivel general caci a dansat romanul pina i-au crapat opincile Nike, un moment de placuta stupoare pentru mine caci pentru prima data l-am auzit pe solistul Cristi nu-mai-stiu-cum cintind in ton. A trebuit sa plec eu din Romania sa cinte si Directia 5 ca lumea in concert!!

Cea mai simpatica figura a fost MegaPuf, americanca lui Cable Guy, adusa impotriva vointei ei la manifestare, care dupa cca. 20 de minute in care nu reusea sa-si revina din uimire a clacat nervos si-a vrut acasa.

O frumoasa seara absolut romaneasca din care am scapat cu greu si cu mari traume. Nu cunosc amanunte referitoare la cea de-a doua zi de petrecere, la care oaspete de vaza a fost chiar Iliescu caci, va imaginati, n-am mai avut curajul sa calc pe-acolo. Iesind pe poarta intreprinderii am realizat ca daca imi fusese vreun pic dor de Romania in ultima vreme, cele 2 ore petrecute la Taste of Romania mi-au luat durerea cu mina pentru cel putin 6 luni, de-acum imi va fi mai usor de suportat chiar si un nou mandat Bush.

Concluzia: “haideti sa haidem” suna mai bine in romana dar suporta mai putine riscuri de greturi in America.

6 oct. 2004

Patriot Day

Sunt chestiuni pe care numai Americani le pot sarbatori! Una dintre ele ar fi 11 septembrie. Si pentru ca toate astea trebuiau sa poarte un nume li s-a zis Patriot Day! Cu aceasi placere sadica s-au inventat emisiuni la TV si s-au gasit noi subiecte de scandal in Show-ul electoral, evident pe seama bietului domn Bush cel cu ochi de plush, care acumuleaza astfel o noua bila neagra..

In aceste conditii si in urma arborarii drapelului pe masa din bucatarie, la hotel, unde s-a dat o masa (anuala!) pentru eroii cazuti la datorie -politia si pompierii din localitate (pai daca n-avem si noi o Casa de Cultura?!)-, am luat initiativa de a face un research, ca doar pentru asta am pierdut 6 ani in scoala! E adevarat ca ideea mi-a dat-o un coleg care m-a descusut intr-o zi mai linistita pe linga front desk despre “ce cred europenii despre Americani”. Am incercat sa fiu diplomata.. da, stiu, e adevarat, nu e cea mai mare calitate a mea dar am incercat chestia aia care cred eu ca-mi iese de fiecare data: sa fi obiectiva.

Pe scurt, m-a mincat limba si am facut un scurt sondaj printre colegi. Ca urmare m-a cuprins o depresie din care cu greu am reusit sa ma smulg. Caci am constatat ca Americanii nu au inteles nimic, sau aproape nimic, din povestea cu nine-eleven (cum spun ei!). Cei din jurul meu, pe care ii apreciez cu nasul meu fin de sondajista cruda data print-un praf de jurnalistica ca facind parte din categoria “American” cu acte in regula, din toate punctele de vedere, au ajuns la concluzia cea mai simpla: I don’t want to talk about it! Arabii sunt nebuni, Americanii sunt buni, Bush e un timpitel care habar pe unde merge (asta e o parere a celor mai mobilati sus), end of story!

Privind la televizor, asa printre picaturi sa nu-mi agravez depresia, mi-a inmugurit inevitabil si instantaneu o mica comparatie cu revolutia noastra, Marea Inghesuiala din Decembrie. Fratilor, stam bine! Romanii au intrebari, mai asteapta raspunsuri, mai despica inca firu-n patru. Aici, gata, se stie care-i treaba, nici nu mai merita sa ne aplecam asupra problemei! E suficient sa dam o masa pe an, sa scoatem steagurile la uscat si sa trimitem felicitari familiilor indoliate! Felicitari?! Noi nici nu avem un cuvint in romaneste pentru asta!! Ei bine, Americanii au postcard-uri pentru orice, de la aniversarea de un an a copilului, retragerea la pensie, nunta de aur, nunta de evrei, avansare in functie, inmormintari. Exista si felicitari pentru “nici o ocazie”! Zilele trecute au murit doi oameni pe care nici nu i-am cunoscut –nici unul dintre noi- drept pentru care s-au trecut din mina in mina postcard-uri prin tot hotelul in care oamenii sa-si exprime diverse sentimente. Tot cautind o scuza pentru asta, am ajuns la concluzia ca e mai simplu sa scrii o felicitare decit sa iti exprimi verbal niste sentimente pe care ori nu le ai ori nu esti educat sa le arati. Trebuie sa fii “nice” dar sa nu exagerezi cu efuziunile ca poti fi dat in judecata pentru hartuire! Sau, ar mai fi o explicatie: exista probabil mai multe carti din care sa inveti cum sa cumperi felicitari, decit cum sa transmiti condoleante. Si, oricum, felicitarile sunt deja scrise, daca n-ai inspiratie poti doar sa te semnezi!

Revenind la 11 septembrie, Patriot Day s-a bifat si anul asta in mod decent, punctat cum se cuvine in meciul electoral. Acum ne pregatim de urmatoarea sarbatoare, Halloween!! Hai sa trick or treat ca cu 11 septambrie ne-am lamurit! Totul e sub control. Cum spunea un prieten, de Patriot Day Americanii si-au mai inchiriat o data DVD-ul cu “11 septembrie”, oferta exceptionala cu doua pungi gratis de popcorn.

23 sept. 2004

Say Cheeeze!

Uraa, suntem in campanie electorala! Sau, altfel spus, am scapat de dracu si-am dat de tac-su! Americanii, ca romanii, au si ei alegeri, au campanie electorala, scandal, discutii, mizerii si obisnuiesc ca toata lumea sa mature gunoiul sub pres. Doar ca ei au presuri mai mari, direct proportionale cu gunoiul. Oricum, asezati-va la locurili voastri, Romania e o tara civilizata, politicienii romani sunt niste catelusi inofensivi iar metodele de ademenire a fraierilor sunt sincere.

Caci publicitatea electorala Americana seamana cu o cearta intre doua cumetre in piata, cu miinile in solduri, in gura mare si in vazul tuturor. Apoi se intorc spre camerele de luat vederi, isi sterg spumele de la gura si de pe reverul vecinului si zimbesc toti dintii, isi aranjeaza parul si isi string miinile pina le crapa oasele.

Se dezbat aceleasi vechi probleme, de la razboiul din Vietnam (fiecare cu Revolutia lui, nu?) pina la razboiul cu irakienii si alti pitici mici si rai. Si peste toate astea se face curatenie generala. Curatenie in CV-uri, curatenie prin sloganuri, printre promisiuni si printre emigranti. Ca o rezultanta a celei din urma, toti prietenii nostri “calificati” sunt chemati la interviu pentru a capata (sau nu!) dreptul de a casca gura legal, permanent si din interior la Marele Show. Spectatori, desigur, caci dintre noi toti doar Cristina –care va fi in curind cetatean- va putea participa activ la alegerea viitorului nostru comun.

Asadar, de vreo doua luni, a inceput febra interviurilor. Dintre toti, numai noi doi (Soso si cu mine) stam linistiti si privim toata agitatia cu indiferenta, caci noi suntem bine mersi, fara nici o grija, aproape nimic nu ne poate clinti din pozitia noastra de rezidenti si viitori Americani. Restul prietenilor sunt intr-o continua agitatie, alergatura, stres, cautare a nevestelor pierdute prin bratele altor iubiti sau preocupari.

Zilele trecute Cableguy a trecut prin furcile caudine, cu brio. Am tremurat cu totii citeva ore pentru viitorul lui, cel mai mult prietena lui Americanca Megapuf (aka Tia) care, ca toate femeile, si-ar dori ca prietenul ei s-o ia de nevasta din motive romantice si nu pentru cetatenie. Drept pentru care, intr-o frumoasa seara de luni, iesind de la seriviciu, obosita dupa ce mi-am numarat de 5 ori banii din banca (slava Domnului, au iesit si de data asta!), am facut o comanda la soferul meu care a venit si m-a luat cu limuzina noastra rosie. Soso m-a intimpinat cu explicatii multe si nefolositoare –cum il stiti!- referitoare la Marea Scofala a lui Cableguy, atita doar am inteles ca urgent suntem convocati la Consiliul de stat, baut si mincat. Am aruncat echipamentul de scena, marca Marriott, si am frinat in usa la Cableguy. Cu greu am rezistat tentatiei de a afla povestea pe loc, a trebuit sa se adune toata lumea pentru a-l scuti pe bietul proaspat rezident permanent de a povesti fiecaruia in parte peripetiile lui Habarnam in Tara lui Corvig-in-coada. O data adunat Consiliul, desfacuta berea si mincata pizza si chinezeasca, am aflat si desfasurarea evenimentelor. S-au facut comentarii, s-au pus la punct detalii, s-au luat notite de catre cei care sunt urmatorii pe lista, mai ales Laviniu care s-a aranjat deja de-o invitatie identica, in mai putin de o luna.

Am aflat astfel ca circul nu se difuzeaza numai la televizor in campanie electorala ci si in camarutele de interviu pentru emigranti (stiti camarutele alea mici cu o masa si citeva scaune pe care le vezi in filmele politiste?) sau in ‘court’. Aici trebuie sa fac o paranteza caci e de povestit.

In America, daca iti ia carnetul de conducere sau faci ceva in neregula, nu ajunge ca platesti amenda sau ramii fara carnet. Te mai trimite si in instanta (court) sa iti spuna judecatorul “Ntz, ntz, ntz! Oli, ai gresit!” Motiv pentru care pierzi o zi de munca, nervi si benzina.. cea din urma nefiind chiar o problema. Court-ul asta e un fel de circ, unde te prezinti la ora stabilita, iti iei un avocat care de cele mai multe ori nu te intreaba nimic inainte si care intirzie. Int-un final, apare avocatul, pe care nu-l cunosti (“O sa ma recunosti, sunt imbracat intr-un tricou cu Mickey Mouse!”), schimba doua vorbe si trei semne de neinteles cu judecatorul, iti ia banii, iti da carnetul si te trimite la plimbare!

Revin, la fel dar usor mai discret se petrec lucrurile si cu serviciul de emigrare si interviurile pentru cetatenii care doresc cu tot sufletul lor sa voteze cu Bush la urmatoarele alegeri. Interviurile astea pot dura 15 minute sau ore, te poate intreba cite tatuaje are nevasta si ce culoare de lenjerie intima poarta, citi copii are, citi sunt ai tai si cum ii cheama, ce culoare prefera, cum v-ati cunoscut si cine domnul de linga nevasta-ta, din poza de la nunta. Daca ai noroc, interviul se ia cu amindoi in acelasi timp. Daca ai ghinion si/sau sotia nu e instruita cum se cuvine, poti nimeri peste un functionar trezit cu fata la cearceaf, ars cu cafeaua de la Stabucks sau intr-un acces de zel care imparte minunata familie in doua si-l intervieveaza pe fiecare separat. Si au fost cazuri in care au fost respinsi pentru ca dinsa n-a retinut ca el are trei si nu doua tatutaje.

In acest mod simplu, cu toti ne indreptam catre momentul cheie al existentei noastre, Examenul, interviul pentru cetatenie. Unde, in afara actelor necesare dovedirii cum ca existi, respiri American, muncesti ca nimeni altul si platesti billuri, trebuie sa treci testul!! Ei bine, da! Ai un examen de trecut. Pai ce, credeti ca e usor sa fii American? Trebuie sa stii putina istorie, putina geografie, cum il cheama pe Bush si intre ce ani a domnit Marilyn Monroe. Plus cite dungi are steagul American, strofa 3-a si-a patra din imnul de stat sau macar cine e Monica Lewinski. Zece intrebari la schimb cu pasaportul American!

Oricum, ce e frumos e ca putem sta linistiti: circul nu s-a inventat in Romania si daca exista copyright pentru asta cu siguranta America il detine. Sorry dudes, nici la asta nu suntem primii!

PS: Si sa stiti ca nu-i nici o scofala ca pun camere de supraveghere pe DN1. Americanii au de-astea demult.. cind plec din comuna catre oras un panou imi spune personal “Dono, mai ai 18 minute pina in downtown! Si da-te-ntr-o parte ca vine Soso tare din spate!!”

1 sept 2004