Muncim!

Dupa o leneveala de aproape doua luni, socotind si saptaminile din Romania de dinaintea plecarii, aproape ca imi pierdusem reflexele de a munci. Mi-am dat seama brusc si periculos -mi s-a luat asa, ca o ceata de pe ochi- ca “o viata avem si pe-aia o muncim”! Din clasa a 7-a n-am mai avut o asemenea vacanta. Sa nu ai nimic de facut.. in afara de micile comisioane ale prietenilor care.. muncesc si, desigur, nu au timp. Adica platit facturi, facut cumparaturi, dus si adus diverse din diverse locuri, facut mincare si hranit populatia muncitoare. In rest, trai pe vatrai! Poze, plimbari prin downtown, internet cit e ziua de lunga, barbecue, shopping cu fetele in zilele lor libere..

Ei, dar toate se platesc, mai ales bill-urile. Asa incit, intr-o buna zi mi-a ajuns cutitul la os si am inceput serios sa-mi caut de lucru. Am trimis munti de Resume-uri (aici nu se cheama CV-uri, deh, Americanii..), am facut sute de scrisori de intentie si am fost chiar la citeva interviuri. Am reusit chiar sa ratez unul pentru ca m-am imbracat necuvincios, adica in blugi. Si eu care credeam ca blugii sunt un fel de semizei aici, ca doar din ei s-au hranit citeva generatii!! Ar trebui mai mult respect pentru blugi totusi. Parerea mea!

Deci, in plimbarile noastre de fete prin mall-uri, intr-o buna zi am nimerit impreuna cu Cristina (cred ca-mi poarta noroc!) in Sears. Sears-ul asta e un fel de magazinul Unirea. Si sunt situate in mall-uri, adica acele locuri superfensi unde se plimba Americanul de rind cind nu are ce face si merge shopping. Woodfield Mall –adica cel din povestirea noastra- e unul din cele mai frumoase din zona, cel putin asa zice Cristina care e profesionista in materie.

Revin. Am intrat cu Cristina, ne-am asezat la un computer special amenajat pentru Applications si mi-am bagat datele personale. Cine sunt, ce vreau, unde m-am nascut, ce am mincat pina la virsta asta, unde am lucrat.. Apoi am completat un chestionar de intrebari fara de care nu te baga nimeni in seama nicaieri. Aici a intrat Cristina in actiune, raspunzind CORECT la intrebari gen “daca vedeti vreun coleg furind din magazin ce faceti?” sau “care e primul lucru pe care il faceti daca un customer varsa un pahar de apa pe jos, in magazin?”. Pina la urma nu conteaza cine esti, de unde vii si ce-ai facut, conteaza sa stii raspunsurile la interbarile din chestionar. Si anume, conteaza sa fii un cetatean educat in spiritul acestei tari. Corect, piricios si istet dar numai cind e vorba de banii firmei etc.

Se pare ca din nou Cristina a avut dreptate caci dupa ce am introdus toate datele am primit instantaneu raspuns sa ma arat la departamentul de HR. M-am dus.. Buna ziua, eu sunt… eu vreau.. m-au luat cucoanele de-acolo, m-au dat din mina in mina, mi-au explicat cum merg lucrurile, mi-au pus niste foi in fata la semnat, mi-au pus o groaza de intrebari gen cum platesc taxele si cum vreau sa-mi fie platit salariul, chestii la care abia pricepeam intrebarea daramite sa mai stiu si raspunsul. Oricum, am reusit sa scap din ghearele lor, angajata, dupa mai putin de o ora. Ametita si cu un brat de pliante despre instructiunile de folosire, coduri de comportament, politica firmei si trimitere la testul de droguri (nu te angajeaza nimeni daca nu-ti faci drug testul). Phui, dar astia se misca repede, nu gluma.

Mi-au facut programul si, dupa o saptamina, eram, alaturi de un gras si o urita mica, la computere, facind training online. Iar trainingul asta.. mmm.. o dulceata nu alta, am ris si-am plins, in gind desigur, e de vazut. Un program foarte bine facut altfel, cu poze si filmulete, cu sagetzele si scheme colorate sa inteleaga si ultimul idiot –pardon persoana cu disabilities- cum merge treaba. Am invatat o groaza lucrusoare foarte instructive. Am invatat cum se lucreaza cu handicapatii –care nu sunt hadicapati ci persoane cu disabilities-, am invatat ca atunci cind un coleg face ceva care te deranjeaza nu ii atragi atentia ci te duci si-l pirasti direct la supervisor, am invatat ca acolo unde scrie ca nu ai voie chiar NU ai voie sa pui mina, si nu prea ai voie decit sa muncesti. Am invatat ca orice ar spune customerul si cit ar fi de ciufut chiar daca iti vine sa-l pleznesti primul lucru pe care il faci e sa-ti ceri scuze. Am invatat ca face parte din obligatiile de serviciu sa fii nice cu toata lumea, sa fii vesel mereu si sa n-ai nici o grija alta decit a firmei, implicit ale clientului. Dar mai intii de ale firmei. Am invatat ca daca vreun coleg face greseala sa ma invite la o cafea, poate fi dat afara pentru hartuire sexuala. Si altele..

Am trecut apoi pe la security unde un nene cu fata de gorila m-a privit suspicios si intens pina m-a inregistrat in sistemul lui intern. Apoi mi-a aratat in ce sector trebuie sa-mi parchez masina –nici mai la stinga nici mai la dreapta- si cum funtioneaza camerele de luat vederi. Adica un fel de “ai grija cum umbli, suntem cu ochii pe tine”!!

Dupa acest training serios (am dat si examen, dupa fiecare sectiune invatata dadeam un test ca la scoala) m-au aruncat in gura lupilor on the floor, adica in magazin. Aici m-au dat iar din mina in mina pina-n fund la taxatoare de la un supervisor la altul de nu mai stiam care imi e sef si care coleg. Altfel, m-am dumirit eu cum vine treaba, astia au pus lupul paznic la oi! Caci sunt MCA la departamentul Juniors (adica acolo unde se vind hainutze exact pe gustul meu). MCA-ul asista customerul cu indicatii pretioase (daca doreste el, nu ai voie sa te bagi in sufletul lui) si face “curat” dupa ce trece vijelia cumparatorului. Caci oamenii astia au greble in loc de miini, se impiedica in propriile lor picioare, nu mai zic de rafturile de haine si lasa mormane de lucruri imprastiate pe unde trec, inclusiv gunoi. Si asta indiferent de rasa, nationalitate, sex sau religie.

Oricum, de cind sunt aici am constatat doua lucruri care m-au uimit pina peste poate. Unul, oricit ai fi de prost vorbitor de engleza nimeni nu e surprins daca ii spui ca nu intelegi ce tot da el din gura. De la cea mai tifnoasa cucoana pina la cel din urma coleg, toti repeta ce-au spus, eventual dau si explicatii din miini sa fie clar. Si doi, toti sunt nice! Toti iti zimbesc, toti sunt gata sa te ajute in orice moment, zici ca s-au nascut si respira cu un singur scop, sa fie acolo cind ai nevoie de ei. Nimeni nu bombane, nimeni nu ciriie. Mie personal mi se pare infricosator pentru ca parca deja simt cum mi se dezvolta cultul personalitatii. Ajungi sa crezi ca toti te plac peste masura! Nu e nimic mai infricosator decit o multime de oameni veseli si binevoitori care par ca nu alta treaba in viata decit sa il imbogateasca pe domnul Sears sau cum l-o chema pe sefu'.

Altfel, ma distrez, mi-am gasit si o prietena umana pe care o cheama.. Donna. Are vreo 50 de ani, nu-i tace gura o secunda, ii stie pe toti si locul tuturor lucrurilor si ma tiraste dupa ea peste tot unde merge. Deja toti ne striga “cele doua done”!

E fain la Sears: good life, great price! Vorba sloganului..

1 iulie 2004

Indianapolis

Cit ne-am uitat noi ani de zile la cursele de Formula 1, la televizor, ascultindu-l pe Miki Alexandrescu, acel Lucian Mindruta al curselor de masini, si ne intrebam retoric cum facem sa vedem si noi acolo, pe viu, cum ne sparg timpanele motoarele si cum arata asa “in carne si oase” o masina Ferrari de F1…

Asa ca scopul principal al vizitei noastre pe teritoriul USA a fost indeplinit, partial. Caci de cum am ajuns, acum aproape 2 luni, am gasit aici un adevarat fan club printre prieteni. Zis si facut! Am luat bilete cu o luna inainte sa nu carecumva sa nu gasim la fatza locului, mai ales ca fatza locului e cam departe, in statul vecin. Si anume, Indiana.

S-au facut pariurile, s-au cercetat site-urile in vederea informarii cit mai amanuntite asupra ultimelor evenimente (caci cine are timp sa se uite la televizor?!) si hartile pentru optimizarea drumului pina acolo.

Si iata-ne intr-o frumoasa dimineata de duminica, la ora 5 jumate cu ochii cirpiti de somn, majoritatea dupa doar 2-3 ore de somn (caci cine are timp de somn?!) si cu multi oz de cafele dupa noi, suindu-ne in cele patru masini puse la dispozitie de organizatori.

Am facut un pit stop pe drum, pentru dezmortire, numaratoare si alte chestiuni tehnice si, iata-ne la 9 jumate in localitatea Indianapolis. Ce-am vazut noi a fost suburbia unde se desfasoara cursa si unde o data pe an, localnicii fac afaceri monstruoase.. un fel de Vama Veche. Pe drumul principal, spre intrarea pe circuit, mai multi decit politisti nu erau decit localnicii care vindeau te miri ce de la citronada pina la dopuri de urechi (sa nu surzesti in timpul cursei), plus cei cu pancarde “Parking for only 10$”. Ten bucks daca parcai la mama zmeilor caci cum te apropiai de locul cu pricina pretul crestea pina la 40$. Am gasit si noi calea de mijloc, printre Ferrari-uri, decapotabile si alte masini de mari fitze si ne-am strecurat in curtea unui domn care ne-a inhatat scurt 20 $ pentru fiecare masina.

Un fel de Romania mai civilizata. Numai bisnitzarii mai lipseau.. de fapt, am constatat ulterior apropiindu-ne de intrare, ca nici ei nu lipseau, decit ca erau blonzi si spalati. Si foarte simpatici! Unul dintre prieteni a reusit sa-si piarda biletul lui si al prietenei pe parcursul a 200 de metri. Drept pentru care s-a imprietenit cu un domn distins care i-a dat alte doua pentru “numai“ 120$. Plus un sfat: fuck the money, enjoy your fucking life!

Dupa ce aproape am dat roata circuitului si ne-am gasit locurile de pe bilete, s-au calculat si recalculat unghiurile cu vizibilitate, s-a refacut socoteala, ne-am mutat intr-un alt loc mai bun si ne-am pus pe asteptat .. Intre timp am facut putina plaja, o baie de soare asortata cu una de bere (ce bine sa nu fii sofer!!). Ne-am uitat cu binoclul (ce baiat destept a fost ala care s-a gindit la un binoclu!) dupa fetele alea celebre de la standuri, ne-am minunat ce de neamuri adunate intr-un singur loc si am cascat gura la echipa de fani Ferrari profesionisti, vopsiti si deghizati. Intr-un final dramatic a inceput cursa, cind soarele era deja de-o sulita deasupra capului.

Desi majoritatea evenimentelor s-au desfasurat pe portiunea noastra de vizibilitate eu am reusit sa nu vad nici unul pentru ca imi tot luau ochii primele masini (adica Ferrariurile) si..hmm.. trebuia sa ma astept ca astora sa nu li se intimple nimic!! Am incercat, culmea culmilor sa fac si niste poze, in risul tuturor. Nu m-am prins de ce rideau pina am constatat ca pina sa se declanseze aparatul treceau toti, de la Schumacher pina la ultimul Minardi!

Cursa a fost fenomenala, n-am vazut mare lucru in afara de niste chestii mici si foarte rapide, colorate, care faceau vrrrrrrrrrrrrmm o fractiune de secunda prin fata noastra si-apoi dispareau. Noroc cu ecranul imens din fata care ne mai dadea o reluare, o imagine, un laps remaining, o ordine ceva..

Dupa ce am fiert la propriu cele doua ore regulamentare si a cistigat, evident, Schumacher am facut o mica sedinta ad-hoc cu Soso si am decretat ca a fost foaaarte frumos dar data viitoare ne uitam la televizor!

Drumul inapoi a fost mai problematic deoarece toti cei ~40.000 de oameni care venisera (dupa aprecierile specialistilor din rindurile noastre) plecau cam pe acelasi drum. Cu greu am reusit sa iesim in autostrada, dind din coate. Rezolvarea a fost simpla si la mintea cea mai de pe urma: ne-am oprit in prima circiuma de pe marginea drumului, un local tipic american, unde toti cei 5 clienti (probabil fideli!) s-au uitat la noi ca la o nunta de extraterestri, cu masa noastra de 20 de persoane.

-Where are you from?

-Romania!

-Of, some kind of italian, isn’t it?

-Kind of..

Asadar, dupa aproape 15 ore de drum, am ajuns inapoi acasa pe seara. Obositi, plini se praf, arsi de soare, putin mai surzi (caci cine sa-si puna dopurile in urechi?) dar… satisfacuti complet. Experienta a meritat. Nu l-am vazut noi pe Schumacher, nici bataia cu sampanie de la sfirsit si nici macar fetele alea celebre DAR.. am fost acolo!

Cum zice Soso: “Iar e bine!”

24 iunie 2004

Za Car

Dupa cum v–am povestit in nenumarate rinduri, aici sa ai masina nu-i nici o fitza. De cind incep oamenii sa judece cu capul lor (macar legal!) isi cumpara masina. Ei sau parintii lor. Si asta nu pentru ca au prea multi bani parintii si n-au ce face cu ei ci pentru ca de cele mai multe ori nu are nimeni timp sa isi duca plodul la scoala. Si, pe deasupra, plodul, daca doreste bani trebuie sa munceasca.

Si time cost money.

Asa ca, o vreme ne-am tot foit noi pe internet aiurea in tramvai, facind mai mult zgomot decit ceva constructiv. In acelasi timp am cules opinii de la prieteni, ca un statistician de meserie ce ma aflu si un meticulos cum il stiti pe Soso. Dar masina buna, gratis si care sa intruneasca voturile unanime ale gastii (din care doi mecanici de meserie) n-am gasit. Iar intre timp Soso a inceput sa munceasca, deci echipa de cautatori s-a injumatatit. E drept ca Soso, norocos ca intotdeauna a nimerit, ca de obicei, peste un sef care il duce si-l aduce cu masina acasa de cele mai multe ori. Ba mai mult, pentru ca e cuminte si invata repede mai primeste si cadouri, caci numai alataieri a “produs” un aparat de aer conditionat. E drept ca puteam gasi unul si pe strada dar cine are timp sa caute?? Numai Relu limuzinistul si fost mecanic de locomotiva in tinerete mai vine acasa azi cu doua computere (cam ca alea de la firma de bune), miine cu o veioza sau o masinutza cu baterii sau un televizor.. ar lua el si canapele si birouri dar nu incap de bagajele clientilor in portbagajul limuzinei lui de 16 persoane!

Revin.. dupa cautari indelungate si neroditoare, intr-o frumoasa zi de marti, m-am trezit mult prea odihnita si-am zis “gata, pina aici!”. Asadar, l-am luat de-o aripa pe Braila, aflat momentan in pauza fizica si psihica totala sau altfel spus between jobs si ne-am aruncat voios pe net si pe telefoane la domni si doamne cu masini de vinzare. Am pornit initial de la ideea de a ne lua un junk de masina de 1000-1500$. Am gasit-o, am fost la dealer, am vazut-o, m-am dat cu ea si mi-am reamintit trauma din tinerete pe cind tiram un Olcit dupa mine desi si eu stiam ca trebuie sa fie invers. Asa ca, incurajata si de o parte dintre suporteri, am renuntat la ideea de a rememora amintiri dureroase la fiecare plin de benzina. Ma si imaginam in mijlocul autostrazii (cam asa ca-n filme, cu cite 4-6 benzi pe fiecare sens) impingind la masina. In pantofi cu toc caci altfel nu concep. Si pentru ca nimeni nu umbla cu cablu la el (astia abia au o roata de rezerva in masini si oricum nu opreste nimeni nici mort) chemi firma de toll sa te tracteze. Costa 100$ deranjul!

Deci, concluziile fiind trase, am zis ca mai bine incercam varianta B. Mai scump dar mai ieftin.. pina la urma.

Ei, si din telefon in telefon, am inceput plimbarile pe la dealeri. Am reusit, in doua zile, sa vorbesc cu Soso la telefon cam 2 ore, caci el era la serviciu si dadea indicatii pretioase prin intermediul celularului, ferm convins ca orice negociem se poate si cu 200$ mai putin. Ne si gasisem ca numai peste greci sau evrei am dat! Intr-un final, dupa exact 15 crize de nervi si 14 de depresie, am gasit-o pe Micuta. Dat fiind ca pentru mine faptul ca e rosie si simpatica a fost suficient l-am bagat la inaintare din nou pe Braila care si-a bagat nasul peste tot in ea, inclusiv in teava de esapament. Si a decretat ca e buna.

A doua zi, dupa indelungi negocieri cu evreul, am venit voiosi s-o ridicam contra unei sume aproximativ decente. Am facut un ocol la banca sa scoatem niste bani (caci proprietarul nu doreste decit cash, check sucks!) unde m-am oprit clipind timp din gene pina m-a interbat cineva ce doresc.

-CASH, i-am zis eu sa fac economie de dictionar!

Mi-a completat hirtiutza de retragere a sumei si m-a trimis impreuna cu ID-ul meu la doamna cu banii. Am ajuns la ghiseu si i-am zis doamnei:

-I need some cash!!

-Oh, then you came into the right place!

Mi-a luat ID-ul, mi-a notat numele si-a zis:

-Your name seems Romanian!?

-Because I AM Romanian, i-am zis eu in engleza mea perfecta.

-Of, I’m Romanian too, zice doamna.

Iar eu replic absolut idiot:

-So you speak Romanian?!

-Yes, of course, continua doamna.

-Pai, in cazul asta de ce vorbim in engleza??!!.

Si da-i si taca-taca de se-adunasera vreo patru americance senioare care pufneau nemultumite la coada. I-am povestit pe scurt cum e cu masina (desi banuiesc ca pina la ora aia se daduse deja breaking news pe CNN) mi-am luat banii si-am plecat.

Am luat-o pe micuta rosie, am adus-o acasa si-am sunat pe toata lumea. S-a strins consiliul de stat in jurul ei, s-a pornit motorul, s-a ascultat, s-a pipait tabla, s-a dat cu presupusul in privinta starii de sanatate a diverselor parti componente si s-a votat in unanimitate: foaaarte bun!

Ritualul fiind indeplinit am dat bilete de ordine, am facut inscrieri pentru plimbare si-am baut aldamasul ca nu care cumva sa se strice papusica ca alti bani de masina nu mai avem. Dar trebuie sa mai facem, ca are nevoie si de-o sora sa nu se plictiseasca singura in parcare.

Acestea fiind spuse, am mai bifat un punct pe ordinea de zi a prioritatilor, cealalta jumatate de sticla de Jack ramasa de la ultimul chef alaturindu-se aseara bucuriei noastre comune.

18 iunie 2004