Happy Bunny Day

Nu stiu despre voi dar in jurul meu, cind vine vorba despre Paste, primul raspuns care ar aparea intr-un sondaj bine facut ar fi cadouri. Ca si Craciunul, ca si Mother’s Day, ca si orice alta sarbatoare americana sau importata. Un alt studiu ar concluziona probabil ca americanul de rind munceste jumatate din viata numai pentru cadouri.

Trec peste faptul ca deja am inceput sa sarbatoresc Pastele altor categorii de crestini. Eu sunt o fire toleranta, mai ales cind e vorba de sarbatorit ceva si mai putin cind e vorba de shopping –acum am inteles ce simte un chinez de anul nou cind nu are unde sa cumpere un chibrit ca toate magazinele sarbatoresc cu luminile stinse si usile inchise.

Orice sarbatoare e buna, mi-am zis duminica trecuta cu gura plina in toiul sarbatoririi Pastelor cu o gasca de alti crestini ortodocsi. Data exacta e mai putin importanta, oricum e doar o conventie. Important e sa fim flexibili, traim intr-o lume foarte ocupata si vrem sa acomodam pe toata lumea. Asa ca sarbatorim si noi cind se poate si e lumea disponibila. Oricum, sarbatorirea la o saptamana dupa chioscul din colt nu are decit avantaje: toate sunt la reduceri iar magazinele sunt deschise in caz ca ramii fara bere sau fara oua (douamne fereste!).

Asadar, iar mi se umplura ochii de iepurasi si outze in toate culorile, formele si materialele pe care mintea umana le poate concepe. Cosuletze cu iarba comestibila, ciocolatzele, bombonele si alte oferte speciale in culori pastelate, nelipsitele felicitari tematice glumetze, serioase, religioase cu mesaje pre-imprimate. Lumea alearga de colo-colo cumparind isteric orice branduit de sarbatoare. Vecina de sus ne pune din nou la usa o punga cu cadouri. Vecina de alaturi si-a scos familia de iepurasi de plus pe bancutza decorativa de pe palier.

Daca ar fi dupa mine, in fiecare zi as sarbatori cite ceva, ba chiar as sarbatori acelasi lucru in fiecare zi, cu beculetze la streasina, inimioare de ciocolata pe masa, ouletze colorate, steguletze alb-ros-albastre si reduceri de pina la 80% la gratare, bere si papuci de plaja.

Hai cu usa bai crestine, sa ciocnesti un ou cu mine!

Meseria de Client

Motto: Ultima oara cind am zimbit unei vinzatoare in Romania s-a speriat.

Nu oricine stie sa fie customer, e o arta si o stiinta iar performanta se obtine prin exercitiu, va spune un shoppingar semi-profesionist. Oh, da, azi am buzunarele pline de platitudini si fraze-sablon! Sa fii musteriu e ca si cum ai fi cetatean al unei tari cu $$$ in loc de stele pe drapel. Ai drepturi si obligatii pe care le inveti din tata in fiu si te tii cu dintii de ele, pentru ca echilibrul intregii lumi e in punctul unde se intilnesc cererea si oferta.

Sunt multe lucruri la care americanii exceleaza, de la inotatori la criminali in serie, dar un lucru e sigur: stiu dom’le sa se comporte ca un consumator responsabil. Orice roman ar putea invata cite ceva din metodele si atitudinea de client american. Fiindca sunt oameni care cumpara lucruri care nu le trebuie pentru ca le e rusine sa se razgindeasca. Altii posteaza online poze cu soferi nebuni de autobuze care trec pe rosu in loc sa sune la politie. Toti ne distram la povestile cu chelneri impetinenti si patroni care isi bat joc de clienti. In fiecare al treilea magazin n-ai voie sa incerci produsele inainte de a le cumpara, uneori nici sa pui mina pe ele ca ti-o taie vinzatoarea cu privirea otelita in ani de meserie la tejghea. Iar pe steagul tricolor daca s-ar pune un mesaj ala ar fi “Marfa vinduta NU se returneaza”.

Desigur ca nu poti sa te lupti singur cu o intreaga armata de indivizi cu fruntea lata cit lama de cutit dar ai oricind dreptul ca, pe banii tai, sa spui NU. Nu, nu cumpar ce incerci sa-mi bagi pe git, nu maninc in localul tau imputit, nu cumpar produsele tale si, asa in general, nu accept bomboane pe post de rest la piine.

Americanii stiu bine care le sunt drepturile, prea bine uneori. Cit vrei sa platesti pentru produsul meu? Pai mai nimic, de fapt as vrea sa fie gratis. Ah, si sa-mi dai zece! Americanul cumpara gratar si cort si le duce inapoi dupa ce le-a folosit, desigur cu scandal, ca l-a tras la sale noaptea si friptura n-a iesit asa cum scria in instructiuni. Pe fundul oricarui camion, autobuz, camioneta, dubitza sau bicicleta sta lipit mesajul “How’s my driving?” Daca un nebun trece pe rosu in fata ta, il reclami la companie sau suni la 911. Daca educatoarea iti bate copilul, e data afara si i se suspenda licenta. Parcheaza urangutanul mertzanul in fata curtii tale? Chemi politia si-i ridica masina. Daca esti multumit de vinzatoarea de la magazin, o lauzi managerului iar data viitoare cind se fac promovari va fi luata in considerare. Iar daca s-a uitat urit la tine o reclami fiindca, pentru fiecare frustrata care si-a gresit vocatia, exista alti trei care n-au ce minca si care nu sunt superstitiosi ca amabilitatea ii poate ucide. Iar daca cumperi costum de baie, il probezi inainte, fiindca traiesti intr-o tara civilizata in care te invata parintii acasa sa-ti tragi slipul peste chiloti, cel putin pina-l platesti.

The customer is always right ar trebui tatuat in palma oricaru comersant, zice domnul Marriott cu cuvintele mele: un client caruia i-ai demonstrat ca n-are dreptate e un client pierdut. Nu e usor sa te inveti cu binele. Dar si cind te-ai invatat, nu mai poti trai altfel. Right, right?

De vei plecaaa..

Desi mi-am promis solemn ca imi voi tatua ca principiu de viata, regula de neincalcat, poate chiar lege federala, sa nu mai calc pe la evenimentele tricolore din urbe cu miros de vin acru, mici indoielnici si muzica populara, mi-am calcat din nou pe inima. Si m-am dus.

Saptamina trecuta* s-a desfasurat a douazecea editie a shushei Taste of Romania. Evenimentul l-am bifat pentru prima oara acum fix 6 ani, cind eram prea boboaca sa inteleg ce se intimpla cu mine si am fost asa de incintata ca nici n-am mai trecut pe-acolo. Doamnele cu coc si breton tapat, in rochii de paiete, la toarta cu domni cu ghiul si trening alb, de seara, nu sunt chiar in target market-ul meu.
Dar acum am gasit un pretext serios: Iris. Iris, pentru cine nu-si aminteste, e o trupa de tineri aspiranti care cinta de pe vremea cind eu vroiam sa ma cheme Gina (poate chiar dinainte) si tiram sacul de gradinita dupa mine pe strada. Atunci cind cultura mea muzicala era atit de vasta incit credeam ca Michael Jackson e actor si-a murit demult.. Trupa are in frunte un adolescent galben-pamintiu cu bluza de trening si parul argintiu in vint.

Ei bine, evenimentul s-a tinut pe proprietatile unei biserici ucrainiene (nu ca n-ar fi biserici romanesti in Chicago), undeva la marginea orasului, lucru pozitiv pentru oamenii subtiri care locuiesc la iarba verde si aer curat in suburbie, adica noi. Desigur, n-au lipsit manifestarile care imi amintesc cine sunt si de unde vin: o boare usoara de amatorism care plutea peste orice aspect, totul invaluit intr-un zimbet siret dar discret in coltul gurii. Inca de la inceputul serii, o tanti imbracata in costum popular (pe care nu pot s-o judec pentru ca nu joaca in zona mea de expertiza) a incercat din rasputeri sa ne faca sa dansam. Din pacate pentru dinsa, populatia participanta la imbucarea sarmalelor si micilor (pina peste poate de scump), populatia zic, a fost aproape omogena, sub 40 de ani si exclusiv venita pentru domnii cu chitari electrice. Pina la aparitia acestora, daca ar fi sa folosesc un singur cuvint sa descriu atmosfera, asta ar fi awkward. Habar n-am de ce, dar asta e primul si singurul cuvint care mi-a venit in minte si mi-a ramas intepenit acolo toata seara!

Concertul a fost simpatic, nostalgic si aproape foarte bun, daca nu ar fi fost umbrit de nemultumirea continua a lui Minculescu la adresa sunetistului care nu a reusit sa-i potriveasca monitoarele nici pina la ultima piesa. Restul lumii insa s-a facut ca nu baga de seama, au cintat, au scandat, au dansat si s-au simtit bine. Ma intreb ce-or fi crezut rockerii locuitori din imprejurimi, oare cum le-o fi sunat “Lady in Black” intr-o limba ciudata, care seamana a spaniola, rusa si franceza, in acelasi timp?

All in all, am descoperit inca o data cit de multi romani nu cunosc in Chicago si cit de putini din cei cunoscuti apreciaza asemenea evenimente. Spre sfirsit am avut chiar si o epifanie: romanii fac mult mai mult gunoi decit americanii. Caci ce a ramas dupa 2-300 de romani nu se compara dupa cele citeva mii de americani (de toate culorile si natiile) care se adunasera cu doua saptamini in urma la Millenium Park in buricul tirgului la concertul in aer liber (gratis) de deschidere stagiunii Orchestrei Simfonice din Chicago. Asta ca sa vedeti ca sunt culta si merg la evenimente culturale diverse.

*Evenimentul s-a desfasurat pe la sfirsitul lui Septembrie 2010, dar decit ca am uitat sa-l mentionez..