Poveste despre America

Meseria de Client

2011-07-11T11:56:00.000-05:00

Motto: Ultima oara cind am zimbit unei vinzatoare in Romania s-a speriat.

Nu oricine stie sa fie customer, e o arta si o stiinta iar performanta se obtine prin exercitiu, va spune un shoppingar semi-profesionist. Oh, da, azi am buzunarele pline de platitudini si fraze-sablon! Sa fii musteriu e ca si cum ai fi cetatean al unei tari cu $$$ in loc de stele pe drapel. Ai drepturi si obligatii pe care le inveti din tata in fiu si te tii cu dintii de ele, pentru ca echilibrul intregii lumi e in punctul unde se intilnesc cererea si oferta.

Sunt multe lucruri la care americanii exceleaza, de la inotatori la criminali in serie, dar un lucru e sigur: stiu dom’le sa se comporte ca un consumator responsabil. Orice roman ar putea invata cite ceva din metodele si atitudinea de client american. Fiindca sunt oameni care cumpara lucruri care nu le trebuie pentru ca le e rusine sa se razgindeasca. Altii posteaza online poze cu soferi nebuni de autobuze care trec pe rosu in loc sa sune la politie. Toti ne distram la povestile cu chelneri impetinenti si patroni care isi bat joc de clienti. In fiecare al treilea magazin n-ai voie sa incerci produsele inainte de a le cumpara, uneori nici sa pui mina pe ele ca ti-o taie vinzatoarea cu privirea otelita in ani de meserie la tejghea. Iar pe steagul tricolor daca s-ar pune un mesaj ala ar fi “Marfa vinduta NU se returneaza”.

Desigur ca nu poti sa te lupti singur cu o intreaga armata de indivizi cu fruntea lata cit lama de cutit dar ai oricind dreptul ca, pe banii tai, sa spui NU. Nu, nu cumpar ce incerci sa-mi bagi pe git, nu maninc in localul tau imputit, nu cumpar produsele tale si, asa in general, nu accept bomboane pe post de rest la piine.

Americanii stiu bine care le sunt drepturile, prea bine uneori. Cit vrei sa platesti pentru produsul meu? Pai mai nimic, de fapt as vrea sa fie gratis. Ah, si sa-mi dai zece! Americanul cumpara gratar si cort si le duce inapoi dupa ce le-a folosit, desigur cu scandal, ca l-a tras la sale noaptea si friptura n-a iesit asa cum scria in instructiuni. Pe fundul oricarui camion, autobuz, camioneta, dubitza sau bicicleta sta lipit mesajul “How’s my driving?” Daca un nebun trece pe rosu in fata ta, il reclami la companie sau suni la 911. Daca educatoarea iti bate copilul, e data afara si i se suspenda licenta. Parcheaza urangutanul mertzanul in fata curtii tale? Chemi politia si-i ridica masina. Daca esti multumit de vinzatoarea de la magazin, o lauzi managerului iar data viitoare cind se fac promovari va fi luata in considerare. Iar daca s-a uitat urit la tine o reclami fiindca, pentru fiecare frustrata care si-a gresit vocatia, exista alti trei care n-au ce minca si care nu sunt superstitiosi ca amabilitatea ii poate ucide. Iar daca cumperi costum de baie, il probezi inainte, fiindca traiesti intr-o tara civilizata in care te invata parintii acasa sa-ti tragi slipul peste chiloti, cel putin pina-l platesti.

The customer is always right ar trebui tatuat in palma oricaru comersant, zice domnul Marriott cu cuvintele mele: un client caruia i-ai demonstrat ca n-are dreptate e un client pierdut. Nu e usor sa te inveti cu binele. Dar si cind te-ai invatat, nu mai poti trai altfel. Right, right?

De vei plecaaa..

2011-05-17T16:51:00.000-05:00

Desi mi-am promis solemn ca imi voi tatua ca principiu de viata, regula de neincalcat, poate chiar lege federala, sa nu mai calc pe la evenimentele tricolore din urbe cu miros de vin acru, mici indoielnici si muzica populara, mi-am calcat din nou pe inima. Si m-am dus.

Saptamina trecuta* s-a desfasurat a douazecea editie a shushei Taste of Romania. Evenimentul l-am bifat pentru prima oara acum fix 6 ani, cind eram prea boboaca sa inteleg ce se intimpla cu mine si am fost asa de incintata ca nici n-am mai trecut pe-acolo. Doamnele cu coc si breton tapat, in rochii de paiete, la toarta cu domni cu ghiul si trening alb, de seara, nu sunt chiar in target market-ul meu.
Dar acum am gasit un pretext serios: Iris. Iris, pentru cine nu-si aminteste, e o trupa de tineri aspiranti care cinta de pe vremea cind eu vroiam sa ma cheme Gina (poate chiar dinainte) si tiram sacul de gradinita dupa mine pe strada. Atunci cind cultura mea muzicala era atit de vasta incit credeam ca Michael Jackson e actor si-a murit demult.. Trupa are in frunte un adolescent galben-pamintiu cu bluza de trening si parul argintiu in vint.

Ei bine, evenimentul s-a tinut pe proprietatile unei biserici ucrainiene (nu ca n-ar fi biserici romanesti in Chicago), undeva la marginea orasului, lucru pozitiv pentru oamenii subtiri care locuiesc la iarba verde si aer curat in suburbie, adica noi. Desigur, n-au lipsit manifestarile care imi amintesc cine sunt si de unde vin: o boare usoara de amatorism care plutea peste orice aspect, totul invaluit intr-un zimbet siret dar discret in coltul gurii. Inca de la inceputul serii, o tanti imbracata in costum popular (pe care nu pot s-o judec pentru ca nu joaca in zona mea de expertiza) a incercat din rasputeri sa ne faca sa dansam. Din pacate pentru dinsa, populatia participanta la imbucarea sarmalelor si micilor (pina peste poate de scump), populatia zic, a fost aproape omogena, sub 40 de ani si exclusiv venita pentru domnii cu chitari electrice. Pina la aparitia acestora, daca ar fi sa folosesc un singur cuvint sa descriu atmosfera, asta ar fi awkward. Habar n-am de ce, dar asta e primul si singurul cuvint care mi-a venit in minte si mi-a ramas intepenit acolo toata seara!

Concertul a fost simpatic, nostalgic si aproape foarte bun, daca nu ar fi fost umbrit de nemultumirea continua a lui Minculescu la adresa sunetistului care nu a reusit sa-i potriveasca monitoarele nici pina la ultima piesa. Restul lumii insa s-a facut ca nu baga de seama, au cintat, au scandat, au dansat si s-au simtit bine. Ma intreb ce-or fi crezut rockerii locuitori din imprejurimi, oare cum le-o fi sunat “Lady in Black” intr-o limba ciudata, care seamana a spaniola, rusa si franceza, in acelasi timp?

All in all, am descoperit inca o data cit de multi romani nu cunosc in Chicago si cit de putini din cei cunoscuti apreciaza asemenea evenimente. Spre sfirsit am avut chiar si o epifanie: romanii fac mult mai mult gunoi decit americanii. Caci ce a ramas dupa 2-300 de romani nu se compara dupa cele citeva mii de americani (de toate culorile si natiile) care se adunasera cu doua saptamini in urma la Millenium Park in buricul tirgului la concertul in aer liber (gratis) de deschidere stagiunii Orchestrei Simfonice din Chicago. Asta ca sa vedeti ca sunt culta si merg la evenimente culturale diverse.

*Evenimentul s-a desfasurat pe la sfirsitul lui Septembrie 2010, dar decit ca am uitat sa-l mentionez..

Primii 7 ani de acasa

2011-04-28T13:50:00.000-05:00

Scoateti torturile, urarile de bine si alte scame ce mai aveti prin buzunare sau prin sertare! Azi se implinesc 7 ani de cind torturez poporul american si cei citiva romani de succes, cu masina noua si vacanta la Puerto Vallarta, Mexico. Am rezistat eroic in mijlocul unei specii de humanoizi aparent foarte asemanatori celor din care ma trag, desi la o observare atenta se constata ca in afara unei admiratii profunde si de neinfrinat pentru hirtii verzi cu poza lui Franklin (Benjamin), nu prea mai avem multe in comun. Pina si faptul de a avea pentru presedintele tau un asemenea respect incit sa-i faci publicitate gratuita pe hirtiile de o suta, pina si acest fapt e neobisnuit acolo de unde vin eu. De ce nu pe hirtia igienica?

Cum spune o vorba batrineasca, primii sapte ani sunt grei. Si, printr-o analogie pe care mi-e greu sa mi-o inteleg, cind zic sapte ani ma gindesc la ritualul spalatului oaselor. Putina curatenie zic, macar o data la sapte ani, nu? Asadar, am sa tin un moment de reculegere si poate am sa incerc chiar si o sedinta de spiritism, daca gasesc o oferta buna online, un discout pe groupon ceva. Asta ca sa iau legatura cu mine cea de acum 7 ani, sa rememoram impreuna frumoasele clipe petrecute in meleagurile insorite dar vijelioase ale frumosului Chicago si ale mamei sale, America.

Azi se implinesc 7 ani de cind am aterizat in America cu geaca de pe mine si un rucsac de CD-uri. Restul ramasese uitat undeva pe drum. Imi amintesc si acum sentimentul de liniste care m-a cuprins cind am privit spre cerul inorat de aprilie gindindu-ma cit sunt de singura pe lume fara valiza crezuta pierduta in care inghesuisem cu mare truda toata viata mea de pina atunci: citeva troace pe care le-am aruncat la scurt timp ca nu mai aveam loc in sifonier de alte troace mai noi, precum si un pumn de “amintiri” - poze, pietricele, iconitze si o moneda de 100 de lei.

Oricum, ce e cel mai important e ca am reusit sa ma strecor neobservata de organele de ordine, ca am reusit sa trec drept un cetatean ordonat care nu arunca hirtii pe jos, isi plateste taxele si vorbeste un fel de engleza. Ba chiar am reusit sa excelez la unele din sporturile nationale, cum ar fi shopping. Daca as fi mai cu tupeu as putea spune: v-am facut, bai fraierilor! Dar nu sunt, fiindca eu nu cred ca americanii sunt prosti iar romanii destepti.

Am un singur regret, o singura neimplinire.. sunt poate singura din tribul meu care n-a lucrat ca si chelnaritza sau babysitter, si nici ca sofer de limuzina ori spalator de parbrize, sa traiesc cu ochii mei adevaratul vis american, de la cap la coada. Sper ca handicapul asta sa nu-mi rapeasca sansa de a ajunge milionara. Ca Donald Trump. Or something..

Niste sfaturi necerute

2011-04-26T14:52:00.001-05:00

Fiindca am un caracter mizerabil si nu ma pot dezbara de prostul obicei de a da sfaturi mai ales celor care nu intreaba, simt ca am sa fac pojar din nou daca nu va ajut sa treceti strada, vreti nu vreti.

Pentru cei mai saracutzi la tartacutza, tin sa precizez ca impartasesc opinii personale, nu manuale de emigrare aprobate de Ministerul Invatamintului. Si cum totul e bazat pe experienta personala, ei bine, parerile mele sunt subiective. Asta e, om sunt!

Careva’zica, daca simti ca supravietuirea neamului tine de o schimbare permanenta de aer, daca nu mai suporti prostia in limba romana si preferi alte limbi, daca te-au dat parintii afara din casa sau te cauta politia, daca vrei sa faci o schimbare majora in viata si schimbarea culorii parului nu te mai satisface, sau daca ti-a cazut pur si simplu in poala o pleasca, inseamna ca ti-a crescut un emigrant mic undeva pe sub piele si trebuie sa te scarpini. Sau sa-i dai ascultare..

In orice caz, inainte te a te sui in avion, trage aer in piept, numara pina la 100 din trei in trei si citeste mai jos.

Sfaturile unui imigrant catre fratii ei:

1. Uita toate ideile preconcepute pe care ti le susura in urechi audienta: americanii sunt prosti, America e cea mai tare tara din lume, baseball-ul e o timpenie, toti negrii cinta, oricine poate ajunge presedinte in 5 ani, etc. Cele mai bune idei preconcepute sunt alea pe care singur ti le bagi in cap, la fatza locului.

2. Prefa-te ca nu ai asteptari. Orice ti-ai imagina, nu-i adevarat. Ori e doar pe jumatate adevarat. Nu umbla ciinii cu cash in gura, nu te impusca pe strada chiar asa oriunde, nu se varsa petrol in mare chiar in fiecare zi si nu, palariile de cowboy nu mai sunt la moda.

3. Pregateste-te sa fii singur pe lume. Cel putin o perioada. Si, ca element pozitiv – bucura-te de liniste si de faptul ca nu iti masoara nimeni dumicatii, pasii si realizarile.

4. Nu astepta ajutor de la nimeni. Ajutorul e un “nice to have” pe care il tratezi discret ca un jurnalist serios: verifica informatia din trei surse. Printr-o ironie a sortii cei mai neinformati sunt si cei mai voiosi sa te ajute.

5. Vino cu un plan pe termen lung si fara pretentii pentru primii ani. Pune deoparte niste atitudine pozitiva, incredere in tine si rezistenta psihica la timpitii blocati in vreun sistem rigid.

6. Desi americanii au un stomac prietenos cu imigrantii, nu te astepta sa fii altceva decit un imigrant, si asta toata viata. Un imigrant simpatic, exotic, cu un accent cute.

7. Iesi din zona de comfort, nu lucra la romani. Mai ales daca vrei si altceva in afara de o casa cu pajiste in fund, un gratar imens cu cefe de porc sfiriinde, doua masini de fitze si invidia prietenilor cu unghia in forma de solnita care vorbesc cu scobitoarea intre dinti.

8. Stringe din dinti si aminteste-ti ca ai plapuma scurta. Cel putin in primul an suporti roommates, mirosul imputzit de mincare de la vecinul indian, o masina care rasufla greu la curbe si mobila de la Ikea (sau de la vecinul care se muta si nu-i incap toate troacele in duba).

9. Construieste-ti o alta istorie – credit history, experienta de munca, experienta de viata. Cind sistemul nu te cunoaste, nu te baga in seama. Dovada e ca niciun american nu stie cine e Stefan cel Mare.

10. Invata. Invata engleza. Invata istorie. Invata obiceiuri, legi, reguli. Nu poti sa joci popa prostu daca nu stii regulile.

Tu ce parere ai? Care e cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

Libertatea, o chestiune subiectiva..

2010-10-26T16:37:00.000-05:00

Cind eram mici si traiam intr-o tara comunista, America ni se parea o culme a libertatii si tolerantei. Ca doar primele cuvinte pe care orice american le invata (chiar inainte de oprah, coke & McDo) sunt Life, liberty, and the pursuit of happiness. Bine, ar mai fi dreptul de a purta arma sau dreptul de a fi timpit sau gras. Unii dintre noi inca mai traiesc cu aceeasi impresie: Romania - bad, America - good. Sau invers. Desigur, cei cu peste 4 neuroni lucratori per mansarda inteleg ca nu e chiar ca-n desene animate sau ca-n filme, bai ninja. Paleta de griuri se intinde de fapt de la roz bebelus pina la albastru P.T.A.P.

Aceste ginduri si altele pe care nu mi le mai amintesc le-am avut in urma unui schimb de experienta cu o colega de serviciu. Ca Fat-Frumos si zmeul ne-am luptat in traume din copilarie, la sfirsit trebuind sa ma declar infrinta. La puncte, dar orisicit! I-am povestit despre uniformele oribile din scoala, de bentitele si matricolele obligatorii, de fustele scurtate si camasile suflecate la mineci. De profesorii care predau programare fara calculator si geografie fara harta. Ea mi-a povestit despre aceleasi oribile uniforme facute de aceiasi creatori de moda anonimi care au supravietuit furiei mai multor generatii de traumatizati doar fiindca au ramas anonimi. Aceleasi reguli la lungimea fustei si intensitatea machiajului. Aceiasi profesori sadici, doar cu mult mai multe posibilitati. Iar peste toate astea vorbim de o scoala catolica, de maici, unde nu sunt decit fete, unde pedepsele sunt in bani si munca silnica in sala de masa (aka cafeteria) la raschetat ciunga de sub mese si banci. Ei, as fi putut mentiona trimestrul de munca patriotica din fata Casei Poporului, la cules papadii si smuls buruieni, sa vada tovarasul gazon englezesc cind priveste pe fereastra. Poate as mai fi putut aminti si orele de iarna cu paltoanele pe noi, dar cred se compenseaza cu diminetile in care ratam ora de romana ca eram prea obosita si ma opream sa ma dreg cu o cafea in bar sau dupa-amiezele in care, prea epuizata pentru inca o ora de mate, ma recompensam cu o bere la terasa in Cismigiu. Pentru asta nu ma iarta niciun american!

Nu e usor sa fii american, nu tu chiul de la ore, nu tu bere la tzap, nu tu fumat in curtea scolii cu maica staretza.. Parintii te pazesc ca pe moastele sfintei Filofteia, te duc si te aduc cu masina la scoala iar profesorii raporteaza cea mai mica abatere la babaci si te amendeaza sa te usture, cam cit banii de iarba pe-o saptamina. Si peste toate astea niciun baiat in clasa?!

Omul sfinteste locul

2010-09-29T16:54:00.001-05:00

Din cind in cind cite un om de bine simte nevoia de a-mi atrage atentia asupra unui eseu scris de vreunul sau altul care imprastie opere necunoscute in spam-uri pe Internet. Tema e mereu aceeasi, ca si cuvintele, numai dramul de talent in a le pune impreuna are grade diferite. Se filozofeaza pe marginea parasirii tarinei natale, a patriei, a pamintului muma etc. In mare, textul transpira o scuza mare de tipar fata de cei ramasi dincolo, cu care nu mai ai un limbaj comun si care oricum te dispretuiesc fiindca nu te mai inteleg - desi vorbesti aceeasi limba functionezi dupa un sistem de referinta in care ei nu mai exista. Explicatiile vin dintr-un repertoriu larg: de la nu ma merita pina la n-am avut incotro, am fost gonit. Regardless, apar cuvinte mari cum sunt “tarina strabunilor”, “tara natala” sau “patria (pe) care nu ti-o alegi”. Melancolia o poti citi pina in fundul paginii virtuale si iti vine a te intreba de ce nu te intorci maica, huh, de ce atita suferinta? Apoi imi amintesc un citat celebru dintr-un serial tv: Oh, I wish I could but... I don’t want to! De fapt, functionam toti pe principiul “ubi bene ibi patria” si bine mersi am parasi orice fel de tara pentru una mai apetisanta, mai calda, mai organizata, unde sa ni se dea, sa ni se spuna si sa ni se faca. Asta daca am putea iesi din zona de comfort. Caci ce te tine intr-un loc in care nu ti-e bine? Dragostea de patrie, prostia, frica de necunoscut sau lenea? Cind o bate barbatul betiv ii spui sa-si ia picioarele la spinare si sa caute unul mai blind sau ii amintesti de loialitatea timpita pe care in necunostinta de cauza a promis-o?

Omul sfinteste locul sau invers? Daca nu esti la locul pe care il iubesti, il iubesti pe ala la care esti? Sau cauti locul ala unde te simti in pielea ta? Cui datorezi ce? Viata, nervii, singele, primul nascut? Pamintului, patriei, gliei stramosesti, personajului colectiv?

Cine decide ce tara e obligatoriu si civilizat sa iubesti si de ce? Daca ai demisionat din tara ca dintr-un job care nu iti mai vine bine inseamna ca nu-ti iubesti parintii, limba materna, casa mostenire de la strabuni, gropile din asfalt, trasaturile de caracter, politica de mahala si in general trecutul? Sunt intr-adevar toate variabilele astea legate de o singura ecuatie cu solutia unica? Si, mai ales, cine zice ca tara, ca si religia, nu poti sa ti le alegi singur?

De cind s-au inventat avioanele, televiziunea, internetul si Facebook, lumea s-a micsorat, suntem asa aproape unii de altii ca te aud fornaind. Apartinem toti unei lumi mult mai mari decit cartierul in care ne-am nascut. Dar ca sa vezi asta trebuie sa pui piciorul macar o data intr-un aeroport, sa respiri aerul conditionat al altui continent, sa vorbesti alta limba cu alti oameni decit vecinul de palier, sa accepti mincarea altei culturi si asa in general sa intelegi ca “noi am fost primii aici” nu tine loc de carte de vizita si nici de CV/Resume.

Fiecare are patria pe care o merita. Si invers. Si toate astea se schimba in timp real, impreuna cu noi.

Un popor de poeti

2010-09-08T17:14:00.000-05:00

Spun asta cu mina pe inima si cu ochii pe putinele stiri pe care le mai citesc despre ce se intimpla in coltul de lume numit Romania. Nu ca americanii s-ar trage toti din bisnismeni, dar parca romanii se trag majoritatea din Eminescu. Ceea ce nu e un lucru rau.. Atita vreme cit nu tinjesti sa fii altcineva!

Si daca sa fii poet in Romania nu ca da bine neaparat dar macar nu faci opinie separata, in America apare ca un fenomen neasteptat si excentric.

Observatia mea s-a nascut in urma a doua experiente care mi-au trezit amintiri despre locul unde daca nu te poate ajuta, macar sa te incurce. Prima gara - cofetaria preferata romaneasca, cu prajituri ca acasa (dar proaspete) si cu oameni de bun-simt. Toate bune, dupa ce am legat o strinsa prietenie bazata pe schimburi avantajoase de produse la cursul zilei, am dorit sa tinem aproape la nunta, sa invete si americanii ce-i aia prajitura, ca destul m-am inecat in blatul lor uscat uns din greu cu o crema gretoasa de unt. Locatia cu evenimentul, fara a avea nimic impotriva, si-ar fi dorit totusi la dosar o copie dupa asigurarea cofetariei – ca daca vreunui musafir mai american i se apleaca si da in judecata restaurantul, sa fie acoperiti. O cerere absolut inexplicabila pentru roman, standard pentru american. Cofetaria a cazut pe spate, a dat din colt in colt si mi-a refuzat banii in binecunoscuta maniera carpato-danubiano-pontica: ah.. pai noi nu stim.. nu putem.. ca daca.. adica cum sa zic.. nu stiu ce sa zic.. samd. Nu ca mie personal nu mi s-a parut stranie cererea restaurantului dar cind mi-am adus aminte unde traiesc si citi bani au facut unii care au alunecat in propria voma la McDo in parcare, parca nu mi-a mai parut asa fara sens.

Si fiindca am intors obrazul am si o poveste pioasa. Oamenii Domnului, altfel pusi la punct cu tehnologia si capabili sa transmita o cununie religioasa in direct pe Internet, nu au posibilitatea de a oficia decit partea aceea a casatoriei de care statului Illinois nu-i pasa si in care nu se baga. Si care nu se pune la taxe. Ca sa se inteleaga cum se cuvine situatia si de ce ma mir, trebuie sa spunem ca in America oricine cu un IQ peste 72 poate (chiar si eu!), dupa ce a platit o taxa modica, sa ia un examen online prin care capata dreptul de a oficia casatorii, partea legala. E ca si cum ai fi notar. Dai examenul, ti se da o diploma si te cheama minister – ceea ce, dah, ati intuit, nu te face ministru. Si mai simplu, am o colega la serviciu care printre alte diplome si specialitati o are si pe asta. Pai, parca poti sa stii cind iti trebuie? Bine, asta daca nu esti poet...

Daca povestea asta ar fi fost un banc, concluzia ar fi fost urmatoarea: sa fii roman e o munca fizica, ca daca era intelectuala o facea evreul.

Complexul

2010-08-12T16:56:00.000-05:00

Nu ca generalizez dar, din punct de vedere statistic, un ou si jumatate pe cap de locuitor exista si face sens. Pentru unii, care stiu despre ce vorbesc. Ceilalti –cei care stiu cel mai bine si cum se conduce o tara- sunt, din pacate, ocupati sa conduca taxiuri sau sa tunda parul (idee imprumutata din folclor).

Asadar, dupa ce am stabilit regulile jocului, o sa va povestesc despre doua popoare, sa le zicem A si B, si observatiile noastre comportamentale empirice, vazute din avion, masina, televizor si, desigur, in gura lumii.

The Hero Complex

Un concept deloc nou, despre care poporul A, prin reprezentantii ei mai rasariti, este constient. Surprinzator, fiindca eu cel putin pina acum am trait sub impresia ca A, acest popor de Bruce Willis-i si Stallone-i mesianici, e ferm convins ca daca nu ii salveaza el pe toti, lumea se duce de ripa iar petrolul pe apa simbetei, omul de rind nu va fi in stare sa se treaca singur strada iar pamintul o sa uite a se invirti.

Ei bine, din rindurile poporului A s-au ridicat niste cercetatori care au concluzionat ca saminta de salvator nu numai ca se sadeste mai cu seriozitate in poporul Ales dar prinde si radacini mai adinci si mai puternice. De aici toti vitejii cu fruntea cit lama de cutit care pleaca in razboaie in care nu-i cauta nimeni, numarul de curajosi care se arunca in foc crezindu-se Batman si cei patru justitiari care mergeau de dimineata in paralel pe autostrada, fix sub limita de viteza.

The Victim Complex

La polul opus se afla poporul B - care inca il mai asteapta pe poporul A (sau oricine altcineva e dispus) sa-l salveze.. Poporul asta simpatic si plin de umor cinic are ca emblema un ciobanas care sta lungit sub pom, cinta la fluiras, face versuri interminabile si isi astepta moartea. Intre timp se uita cu invidie verde in farfuria vecinului, socoteste ce si cit merita fiecare, isi boscorodeste si dispretuieste alegerile si viseaza “sa moara capra vecinului”. Poporul B e mereu nemultumit ca nu i se da, nu i se face si nu i se intimpla. E poporul care a inventat verbul reflexiv – sa se faca ceva, sa se rezolve problema! Parerea mea..

O tara ocupata de Supermani deghizati si un popor de ciobanasi mindri dar cu coada sus. Recunoasteti personajele?

Lista de prioritati

2010-07-30T10:57:00.000-05:00

Ce-si ia romanul cu el in valiza cind pleaca definitiv din tara?

Una din distractiile preferate ar fi conversatiile de pahar cu indivizi veniti in America cu aceeasi pluta zburatoare, discutii care se invirt in jurul unei liste de subiecte limitate dar binecunoscute. Cum am venit eu in America sa vind hotdog dar n-am gasit de lucru decit ca programator la Motorola. Cum nu intelegeam engleza femeii de serviciu de la McDo nici daca trebuia sa-mi salvez viata. Cum nu cunosteam pe nimeni intr-o tara de 3 sute de milioane de suflete. Cum m-am trezit in America in aeroport, la zece mii de km de casa cu hainele de pe mine fiindca KLM imi pierduse valiza, singura pe care-o aveam si in care indesasem toata viata mea de pina atunci. Cum ne-am mirat la fiecare din bizareriile americanilor si cum ne-am distrat privindu-i cum le inghit ei pe ale noastre. Cum am lucrat la romani in primii ani. Sau cum – avertizati fiind – n-am lucrat la romani niciodata.

Eh, si din vorba in vorba brusc am cazut intr-un subiect nou: lucruri absolute nepotrivite cu care am venit in valiza. O prietena a aprins lumina peste discutia asta spumoasa marturisind ca in valiza ei de America a indesat pantofii de mireasa si o paturica. Pantofii de mireasa??! Pai, zice, nu m-am putut desparti de ei. Am vrut sa-mi iau si rochia dar n-a incaput. Bine, inteleg, dar patura? Ah, patura mi-a dat-o mama, a zis ca nu stim unde ajungem si daca o fi sa dormim pe jos macar sa nu fim direct pe podea, sa racim.

In sondajele de opinie ulterioare am mai aflat si alte stranii alegeri: CD-uri cu manele (fiindca se auzise ca se vind bine la romanii din America), jumate de valiza cu carti, oale, flori uscate, martisoare, 18 salamuri de sibiu (confiscate la vama, dar orisicit), epilatorul, un bibelou, vaza de cristal si pestele de pe televizor..

Eu sunt trista ca NU mi-am luat o lista intreaga de lucruri printre care o piatra mare artistic gaurita, culeasa la mare pe plaja, intreaga colectia de CD-uri si canapelele din sufragerie. Dar cel mai mult am regretat ca am dispretuit complet colectia de casete audio, gindindu-ma ca ma mut intr-o tara ultracivilizata in care casetofoanele nu mai exista. Si am avut dreptate, partial. Fiindca unul din putinele casetofoane ramase se afla in prima mea masina. Ce de calatorii placute am ratat din cauza aerului meu superior de emigranta ignoranta, ascultind la infinit o caseta mizerabila cu muzica romaneasca pe care am gasit-o pe fundul unui sertar la niste prieteni..

Care-s lucrurile la care te uiti si-acum si te intrebi: again, what was I thinking??

Accentul

2010-07-02T09:52:00.002-05:00

Daca eticheta britanica spune ca orice conversatie civilizata intre doi oameni trebuie inceputa cu disecarea subiectului starea vremii intr-o maniera cel putin la fel de eleganta si superficiala ca mincatul pestelui, ei bine, echivalentul american al subiectului este Accentul. Fiindca sansele sunt undeva in jur de 11:2 ca intr-o metropola sa dai peste un cetatean recent amerinizat, desigur el va avea un accent. Uneori abia audibil (daca a venit de tinar), uneori atit de gros incit cu greu pricepi in ce limba se vorbeste la masa. Desigur raportul se schimba o data ce te departezi de zonele aglomerate, numite orase de catre aroganti.

Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.

Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.

De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.

Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".

Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.

Despre nunta la americani

2010-06-06T10:44:00.000-05:00

Cineva imi spunea deunazi ca sunt norocoasa ca traiesc aici. Eu zic ca sunt norocoasa ca am ajuns aici. Faptul ca traiesc aici e cu totul altceva si nu mai tine de noroc ci de rabdare, nervi tari, curiozitate si un pic de lehamite.. eah, daca tot am venit, let’s get comfortable, shall we? In fond, e doar o alta tara..

Pe de-o parte, dupa cum am invatat in lectiile anterioare, nunta la americani, ca orice proces, este intr-adevar un proces, de cele mai multe ori lung si complicat, ridicat pe o carutza de reguli care, prin comparatie, fac constructia unui Rolls Royce sa para un lego pentru 3-5 ani. Regulile stricte – cauza numarul 1 de alergii la romani - in combinatie cu principiul “da-le oamenilor libertatea de a face ce vor si vor alege sa se copieze unul pe celalalt” fac majoritatea activitatilor senzational de predictibile, foarte boring – cum am zice noi, romanii. Nu pentru americani insa!

Rideam mai acum vreo doi ani, cind am fost racolata pe post de fotograf semiprofesionist amator de rezerva pentru o nunta. Atunci mi s-a dat o lista cu cadre care musai nu trebuiau lasate in voia sortii: rochia miresei agatata de oglinda, pantofii miresei, mireasa privindu-se in oglinda, verighetele pe pernuta, cavalerul de onoare aranjind cravata mirelui etc.

Acum, dintr-o pozitie mai aproape de primul rind, constat ca intregul proces de punere in scena a unei nunti este o industrie serioasa, o masinarie mult mai sofisticata decit sistemul de asigurari american sau Las Vegas-ul, sau chiar muzeul lui Michael Jackson din Gary, Indiana.

Totul porneste de la creaturile pe care lucratorii in bransa le numesc “bridezilla”, care la nastere primesc pe linga instinctele de conservare si de perpetuare a speciei, si niste planuri clare despre cum trebuie sa arate si sa se desfasoare Nunta, pina la cele mai mici detalii. Parintii pun deoparte, inca de la nastere, zeci chiar sute de mii de dolari, pe care nu precupetesc sa-i cheltuie pe tot felul de lucruri folositoare: o rochie de mireasa de $10.000, o receptie pe vapor, limuzine albe cu pampoane, petale de trandafiri in calea mirilor, un tort in forma de catedrala bizantina si, desigur, chocolate fountain si funde de matase legate de spatarul scaunului. Desigur, nepunind la socoteala inelul cu diamant baban, cu un numar civilizat de fetze, pe care bietul viitor sotz il va plati pina la pensie.

Varietatea, cind vine vorba de organizarea evenimentului, se reduce la forma tortului si rochia miresei. Restul incap pe o foaie A4. Aceleasi hour d'oeuvres carora mai bine le zicem appetizers ca sa nu ne facem de ris, acelasi chicken marsalla (fiindca “toata lumea maninca pui, nu?”), acelasi meneaito cu poalele ridicate. Indiferent de design.. acum mincam, acum dansam, acum inchidem barul, sa se poata concentra meseanul la ce e important fiindca daca nu ai mincat in timpul alocat ti se ia farfuria din fata. Te-ai dus la baie? Ai ratat entrée-ul! Acum inchidem muzica, acum plecam! Multumim pentru participare!

Pe scurt, orice dorinta ti se va indeplini, desigur daca se incadreaza in pachetul standard: cinci ore jumate de nunta si patru ore de bar. Presupun ca cercetatorii americani au facut un studiu (pe baza caruia s-a dat o lege) care dezvaluie faptul ca oamenii tind sa ne imbete dupa 4 ore de baut si 5 ore jumate de distrat.

Si atunci, am zis eu cu mustarul usor sarit unei doamne foarte dragutze care incerca sa indese pe gitul meu delicat o oferta grosolana: nu va suparati dar in locul de unde vin eu la nunta oamenii stiu cind vin dar nu stiu cind pleaca. Oamenii beau cind au chef, nu cu program. Oamenii nu minca salata goala, pe post de antreu iar supa mai mult la prinz, mai putin la chermeza. Si, asa, pe scurt, ma intereseaza cum arata tortul dar as vrea si sa pot sa-l maninc. Ce ne facem, zic?

Concluzia e simpla: pot sa-mi aduc eu un tort de amandina facut de niste tanti de la cofetaria romaneasca din oras? Oh, da, dar numai sa fie insotit de un certificat de asigurare, la o adica daca cineva se imbolnaveste si ne da in judecata sa avem dovada ca nu noi suntem de vina. Am ris, ca doar n-am vazut niciun roman rapus de o amandina dar.. te pui cu americanii?

American Talcioc

2010-03-28T11:33:00.000-05:00

..sau cum se vinde in America o masina in 4 ore.

Talciocul, asa cum il stim noi inca exista si in America. In fiecare simbata si duminica, de primavara pina toamna, oamenii isi arunca-n traista ce le prisosteste prin casa si isi depun comorile la soare pe una-doua masute vintage in zone special amenajate, in principiu parcari. Politia ingradeste zona, dirijeaza circulatia si intervine daca se intimpla ca doi amatori de frumos sa se incaiere pentru un sfesnic ruginit sau un vinil cu BeeGees.

Eu, care sunt din neam de iubitori de talcioc, crescuta in miros de mici printre asa-zisele tarabe de la Vitan, am fost in culmea fericirii cind am cumparat cu $5 primul cuptor cu microunde iar cu $20 primul aspirator american. In timp entusiasmul s-a curbat usor, fiindca pretentiile au crescut nemasurat, direct proportional cu nivelul mediu de viata, pe cind talciocul a ramas la fel ca-n Romania. Asa mi-am dat seama ca original talcioc mi-a ramas mic.

Noroc ca, asa cum spunea un intelept, America e acolo unde gasesti 50 somethings of anything. Asa am descoperit versiunea Talcioc 2.0, desigur online. Spre deosebire de fratele mai in virsta, Craigslist e un loc virtual unde lumea isi scoate la aer tot ce altfel ar arunca. Am ris, am glumit si n-am parasit incinta la citeva chefuri unde s-a discutat, printre altele, cit e eBay de fensi, cool si awesome, pina intr-o zi..

In ziua aceea am realizat ca tocmai ne mutam intr-o saptamina si canapeaua nu se preteaza noului apartament. Am facut poze artistice, cum numai o fata de fotograf amator poate face, pe care le-am postat impreuna cu un mesaj impanat cu tehnici de vinzare invatate pe siturile de CV-uri si.. in doua ore am ramas fara nimic in sufragerie. Ha-ha, am ris atunci, am avut noroc. A mai trecut ceva vreme si citeva miliarde de anunturi pe Craigslist, si intr-o buna zi ne-am gindit ca parca ne-ar trebui spatiul pe care-l ocupa televizorul, fiindca tocmai am cumparat unul nou si n-avem unde sa-l invitam sa ia loc. Din nou am apelat la Craig si, din nou, in doua ore am ramas fara televizor. Omg, am zis, ne aflam la marginea unei gauri negre care inghite orice, oricum si la orice valoare, atita vreme cit straluceste si se prezinta doar un pic sub pretul pietei. Eu, cum ziceam, neam de chilipirgiu, deja incepusem sa adun ca o furnica de prin casa chestii nefolositoare care incurca traficul, sa hranesc monstrul cu ele. Am fost oprita la timp de un om de bine.

Toate bune si frumoase pina intr-o dimineata de vineri cind m-am suit (vorba vine “m-am suit”, duh !) in micutza rosie si-am inghetzat ! Mi-a stat inima cind am vazut crapatura care se ivise in parbriz, nu stiu cum. Direct la spalatorie m-am oprit, unde am lustruit-o prin toate locurile in care nu-mi intra mina prin tabla ruginita. Apoi am dat afara doua aspiratoare de gunoi si o galeata de praf de prin colturi. Pusa la punct, i-am facut ultimele poze artistice si am anuntat online ca o marit, pina nu crapa de tot. N-am apucat sa ma razgindesc fiindca in 10 minute aveam deja doi amatori. Dupa 2 ore alti doi insi se bateau pe ea. Dupa 4 ore era vinduta, la pretul cerut, fara negocieri.

Cred ca am sa fac totusi bocceaua aia cu lucruri nefolositoare de dat.. Intr-o zi cind sunt singura acasa. Devine fun!

De la Marginea Terenului

2010-03-15T16:08:00.002-05:00

Cred ca exista undeva foarte aproape de imbobocire nu concept nou: de cetatean al lumii. Unii s-au unit ca fratii intr-o UE, unii mai mult ca altii, ca asa-i in viata, nu suntem chiar toti egali. Americanii, deja inruditi cu tot pamintul, se infratesc acum incet-incet, cu fiecare cutremur, cu aproape toata lumea. Cu unii chiar de bunavoie.

Ideea de mai sus are, evident, o poanta. Ma consider un cetatean al lumii, chiar daca nu ma dau neaparat in vint chiar dupa totii fratii mei. E vorba doar de un sistem de referinta diferit, carora cineva mai elegant i-ar putea spune cultura, cu sensul de obiceiuri, nu de cite carti ai citit. Imi plac micii si zacusca si pizza si sushi insa nu maninc decit la ananghie chestiuni mexicanesti sau indiene. De-aici pornind, o intrega lista de lucruri pe care nu le plac si oameni pe care-i ocolesc.

In aceasta ipostaza si de la inaltimea intelepciunii si modestiei care ma sufoca, ma prefac ca invat cite ceva de la orice domn sau mojic de care ma impiedic in drumul inspre si dinspre serviciu, precum si intre cele doua puncte foarte materiale. Asadar, relatez in direct pentru oamenii care nu le stiu deja pe toate, cum se vad cele doua echipe de aici de la jumatatea terenului, la scuipatul fileului, la mijloc de codru des, yes-yes.

Imagineaza-ti pentru o clipa ca esti american. Asta inseamna ca functionezi in urmatorul sistem de referinta. Te-ai nascut intr-o tara despre care oricine a auzit si are o parere. Cind erai mic mama iti facea pancakes iar tata grilled cheeze. Ca sa te joci cu copii vii, parintii organizau play dates. Mergeai la bunici in Florida si nu puteai sa intri in nicio discoteca din Miami sau sa cumperi alcool de la benzinarie. Vara erai trimis la summer school, ca poate nu ti-a ajuns scoala tot anul. Cind ai implinit 16 ani ti-ai luat carnet si ai preluat masina cea mai jerpelita a familiei. Ai terminat liceul si parintii te-au trimis la college. Ziua mergeai la scoala iar seara si in weekend lucrai la McDo, pentru bani de benzina si iarba. Cind ai implinit 21 de ani ai incetat sa mai bei alcool, ca nu mai avea niciun haz fiindca nu mai era interzis. Dar ti-ai gasit un un job mai banos, de barman. In general visul ta de american, e un inel cu diamante, bani, o nunta ca-n povesti, bani, casa cu piscina la ocean si casa cu jacuzzi la munte. Si ploaie de bani pe muzica de David Guetta. Si bani, desigur. Motiv pentru care te-ai mutat de 3 ori pina la 25 de ani. Apoi o data la 2 ani, cind esti promovat, in alt oras, alta companie. Schimbi casa, masina, prietenii, circiuma din colt, tabieturile. La 30 de ani ai portofelul plin de poze cu cei doi copii care iti confirma statutul, o masina scumpa si un mini-van plin de par de ciine. O data pe an un fotograf profesionist face 100 de felicitari cu fetzele voastre fericite de familie perfecta, felicitari pe care le trimiti mai ales dusmanilor de Craciun. Apoi te muti inapoi in Florida, tot pe coasta de vest, ca e mai liniste. Intre timp ai mari sanse sa nu fi calatorit niciodata dincolo de ocean, sa nu fi citit decit ziare americane si sa nu te fi uitat decit la Dancing with the Stars, sa crezi ca tara ta e cea mai misto si oamenii ei cei mai isteti. Fiindca parintii asa te-au invatat, ti se pare groaznic sa musti din sandviciul altuia, sa-ti imprumuti lucrurile, sa dai un raid cu masina unui coleg, sa imparti o guma de mestecat, sa spui ce gindesti deoarece nu poti sa nu fii complet si perfect politically correct. Intr-o zi devii senil, te muti la casa de batrini, joci bingo cu noii prieteni si lasi intreaga avere Crucii Rosii.That’s All, Folks!

Acum, imagineaza-ti ca esti roman. Te-ai nascut undeva intr-un loc de care n-a auzit nimeni si lumea cu care nu te invecinezi te intreaba mereu de ce tu si prietena ta bulgaroaica nu vorbiti aceeasi limba. Vara te jucai pe asfaltul fierbinte din fata blocului, ori la tara la bunici unde sugeai lapte direct din vaca sau tuica cu furtului din butoi. Mergeai cu parintii la Mamaia si in excursie cu scoala la Minastirea de la Putna. La majorat ti-ai luat degeaba carnet ca nu apucai sa pui mina pe singura masina a familiei, asa ca fumai pe batatorul de la coltul blocului cu prietenii. Si beai bere la jumatate de litru cumparata de la alimentara, unde nu-i pasa nimanui daca esti major au ba. Visul tau era sa stringi bani sa-ti cumperi un Tico, sa te angajezi la banca si sa pleci vara la Nisipurile de aur. La care s-au adaugat mai apoi simbatele in mall la Cotroceni si ploaie de bani pe ritmuri de manele. Fara niciun efort, nu te-ai mutat niciodata mai departe de 3 statii de metrou de parinti si nici n-ai fost mai departe de Budapesta. N-ai citit decit presa locala si nu te-ai uitat decit la Protv. Visezi cu ochii deschisi seara la Dansez pentru tine. Cind erai mic ti s-a spus cum cum te tragi din daci si romani, cum tu ai fost primul aici si cit esti de ciumec fiindca limba ta e o comoara in adincuri ingropata, noi cersim din poarta-n poarta. Cind esti tinar ii urasti pe aia batrini, ca nu te lasa la chef pina dimineata, ca nu iti dau bani de bere si ca iti cer locul in tramvai. Cind devii batrin ii urasti pe toti fiindca nu au mincat salam cu soia si nu stiu ce-i greul. La 50 de ani iti faci cadou un loc de veci pe care il ingrijesti pina mori. Apoi cazi in grija unui copil care te ingroapa cu ultimele economii. The End!

Dar ce zic eu?.. Noi suntem intotdeauna aia destepti care avem dreptate, de oriunde am veni si oricine am fi.

Confuzia, o stare de agregare

2010-01-30T11:06:00.004-06:00

Calea cea mai dreapta catre a nu te pricepe la nimic e sa stii cite putin din orice. Asa ajung romanii sa se priceapa cite putin la orice. Pai cum, dom’le, nu stii ca legea s-a schimbat? Pai nu, domnisoara, ca nu citesc Monitorul Oficial dimineata la cafea si nici nu sunt jurist de meserie. Mi-ati trimis in posta vreo scrisoare in acest sens si am ratat?
Ridem noi, ridem, dar incearca sa faci biznis cu statul roman prin intermediul consulatului.

Prima reactie: Ura! Pe site-ul consulatului roman exista indicatii despre cum se procedeaza in problema pe care doresc s-o rezolv, cu documentele necesare si pasii care trebuie urmati. Mda, nu sunt eu cea mai desteapta dar in cei aproape 20 de ani de scoala macar am invatat sa citesc. Ah, si sa extrag idei principale dintr-un text. Credeam eu...

A doua reactie (dupa prima citire): Huh?! Ce zisashi?

A treia reactie (dupa a doua citire): Duh! Dupa ani de zile in care m-am crezut handicapata mintal, mica mea experienta cu indicatiile oficiale americane ma face sa realizez ca, in tot timpul acesta, cineva s-a jucat cu mintea mea. Instructiunile romanesti imi par o mina de informatii (de cele mai multe ori incomplete si neclare) aruncate alandala, urmind o logica stranie prin aparenta-i existenta.

A patra reactie (dupa a treia citire): Sunam sa intrebam. Nu ma dau in vint dupa discutii telefonice cu birocrati plictisiti si iritati dar chestiunea trebuie rezolvata. Ma opreste insa cireasa asezata delicat chiar la inceputul textului: va rugam sa nu sunati cu intrebarile voastre timpite, trimiteti mai bine un email, sa ne dam si noi ca am intram in secolul 21. O sa raspunda cineva cind o avea timp. Fata lu’ doamna Nely de la curatenie, ca ea stie mai bine cu calculatorul.

A cincea reactie: Am sa rescriu textul cu puncte si subpuncte folosind logica simpla americana (de care ridem noi, olimpicii la filozofie), care presupune ca atunci cind te adresezi unei gloate, folosesti nivelul de intelegere al celui mai prost. Si am sa trimit textul rescris la consulat, ca vorba aia, tara mica, mese putine si niciun om care se fie in stare sa scrie un set de instructiuni pe intelesul tutulor. Chiar si un ziarist ar fi putut scrie mai clar.

Acum eu, ca o fiinta inteleapta si care a trecut probabil de jumatatea vietii, stiu ca e bine sa evit contactul cu autoritatile. Conform studiilor intreprinse de cercetatorii americani, lupta cu birocratia scade nivelul de toleranta, creste colesterolul si mentine nervii atletic intinsi la maxim. Si totusi, am sa-mi iau din putinele mele zile de concediu si am sa ma prezint la fata locului intr-o zi cu soare, fiindca asa pozitiva cum sunt gasesc ca o vizita la consulat reprezinta o excelenta terapie impotriva dorului de tara. Vom reveni, poate..

Later edit: Acum o saptamina am trimis un email la locul cu pricina. Civilizat, frumos, cum m-a invatat mama. N-am primit niciun raspuns. Joi am mai trimis un email. La fel de elegant. Tot niciun raspuns. Azi am sunat. N-am apucat sa-mi folosesc vocea mieroasa, de radio. Nu mi-a raspuns nimeni... De-aici se naste intrebarea: nu cumva consulatul se afla in Haiti? Ca daca da, trebuie sa anuntam oficialitatile sa-si caute slujbasii sub moloz. Altfel nu gasesc nicio explicatie pentru tacerea de aur cu care mi se raspunde..

Mai citim si noi, domnu’ Blaga..

2010-01-26T20:14:00.002-06:00

Era odata ca niciodata un ofiter destoinic care, mai presus de orice, isi dorea sa-si serveasca patria. Asa a ajuns patron de bordel... Zice Mario Vargas Llosa, Pantaleon si Vizitatoarele.

Terminasem de citit cartea, spargeam niste seminte si faceam niste cornete cind am avut asa, ca o epifanie. Straniu. Mi-am dat seama ca nu suntem singuri si ca nava-mama a varsat mai multi dintre noi, rasfirati ici-colo. Asta fiindca un pic mai la sud de Chicago cum o iei pe riu in jos, cineva s-a gindit la aceleasi lucruri care credeam ca ne caracterizeaza numai pe noi. Pe noi americanii precum si pe noi romanii.

Cele 10 panseuri de la Llosa catre fratii lui:

1. Nu ii poti face pe toti fericiti.
2. Orice ai face se gaseste cineva sa considere ca-i politically incorrect. Ori imoral. Ori nu se asorteaza.
3. La un moment data cineva o sa incalce regulile.
4. Dintre libertate si stabilitate alegi mereu a doua varianta.
5. Orice porcarie poate fi explicata in termeni birocratici.
6. Esti ceea ce creezi.. sau devii ceea ce creezi.
7. Mereu se gaseste un binevoitor care sa te santajeze.
8. Presa latra in toate directiile, in functie de unde bate vintul.
9. Orice neam are un Vadim al lui si, desigur, turma lui de fani.
10. Oricit ti-e pestele de mare, tot ti-l maninca rechinii.

Oh, pardon, ultima e de la pescarul Hemingway. Ca tot ma rodea intrebarea: cum se face ca pina si personajul principal al celui mai american scriitor american se numeste Santiago? Nu John. Nu Dick. Nu Bud Miller ci Santiago..

Top BoFF* of 2009

2010-01-09T12:31:00.003-06:00

Mda, cineva ar putea spune ca I have a thing pentru statistici. Recunosc ca imi plac, ma simt mai comfortabil intr-o analiza decit intr-un sezlong pe malul marii intr-o zi cu soare. Anyway, din studiul intreprins se dovedeste ca anul trecut prietenii cei mai activi au fost cei virtuali. Si fiindca mi-a dat cu virgula, am extras si un produs rezidual: cei care cred ca Internetul schilodeste relatiile interumane suck ass. Parerea mea! Evident, nu vorbesc de campionii de pe facebook care au peste 5000 de prieteni..

Asadar, iata topul celor mai buni 10 prieteni ai nostri, blogul si cu mine, pe anul 2009. Multumim din inima pentru atentie, really appreciate it si speram ca ne-am ridicat macar pina la nivelul cel mai de jos al asteptarilor voastre. Si, poate anul asta instauram un program de fidelitate, cu rewards points.

1. Williamsburgezul Flavius
2. Vecina Anutza
3. Vecina Amalia
4. Lola
5. Yo-nela
6. Radio27.net
7. To-morrow
8. Americanul
9. Sparker
10. La gura sobei

Si, ca sa arunc un mic panseu de final, diferenta dintre relatiile virtuale si non-virtuale e aceeasi ca intre a vorbi la telefon sau a da mesaje: ai confortul de a raspunde la orice request prietenesc cind vrei, daca vrei, dupa principiul intuit de mine ca „daca nu raspund acum, poate pina miine nu-i mai trebuie”. Asta de la americani am invatat!

*BoFF = BFF dar online

Cite Cinci..

2010-01-03T14:25:00.002-06:00

Sunt mai bine de 5 ani de cind mi s-a oferit oportunitatea de a ma minuna zilnic de ce mi se intimpla. Exact atunci cind imi infundasem talpile in pamint si incepusem sa cred ca normalitatea inseamna lumea care ma inconjoara, cineva a batut la usa iar cind am deschis a rinjit, a scos limba, mi-a dat un buchet de flori si a fugit pe scari in jos.

Cind am venit in America stiam bine cine sunt, ce pot, ce e bine, ce e rau. Stiam cit suntem noi romanii de destepti si de olimpici. Stiam exact cine a fost Vlad Tepes, cine a inventat stiloul si mamaliga. Cu siguranta ignorantului, stiam exact cit de snobi sunt britanicii, cit de prosti sunt americanii, cit de chic francezii si asa mai departe, cum scrie-n carte. Cartea bunelor maniere precum si cartea de bucate, desigur.

Acum nu mai sunt sigura de nimic. De un singur lucru ma mai agat in dreptatea mea eterna, si anume ca fiecare are dreptatea lui. Cu care moare de git. De cind am mai crescut, insa, am inceput sa cred ca uneori dreptatea e irelevanta. Mai important e sa iasa bine, sa fie lumea multumita. Peace on earth, au dreptate concurentele la Miss Univers!

Asa ca, spre uimirea mea, in loc sa devin si mai pricinoasa, ma developez intr-o fiinta intelegatoare. Asta dupa ce nu l-am luat peste picior pe colegul meu indian care mai sa ma calce pe cap iesind pe usa in fata mea. Nu e mitocan omul, asa e la el obiceiul. Desi e posibil si sa fie mitocan dar asta eu n-am sa stiu prea curind, caci foarte aproape nu mi-e cultura in care zemuieste (mai ales prin preajma lunch-ului cind miesme dubioase se ridica din farfuria lui).

Si totusi, sunt inca citeva amanunte nesemnificative de care ma impiedic si pe care inca nu le inteleg despre americani.

1. Cum adica se pune virgula inainte de „si”?
2. Cum reusesc puritanismul si pornografia sa convietuiasca in pace, armonie si intelegere pe acelasi metru patrat?
3. Cum au reusit anumite popoare conlocuitoare sa ramina atit de departe de restul lumii civilizate? (A se observa cit sunt de diplomata si mai ales de nebiasata!)
4. Cum pot americanii si altii nu? (Evident, valabila intrebarea si pentru japonezi dar decit ca ei nu fac obiectul studiului de fata)
5. Cum adica „soccer-ul e gay”?

Poate anul asta am sa reusesc sa raspund macar la o parte din aceste intrebari! La multi ani sa avem ca intrebari si greseli noi (sau intimplari fericite) ar mai fi pe lista..

Pai, sa va fie de Merry-n Christmas!

2009-12-19T15:26:00.003-06:00

Potrivit unora dintre ceasuri, Craciunul a venit. Potrivit istoriei cuiva de pe cind era mai mica, Craciunul e fiecare zi, ca si ziua mea.

Fiindca m-am laudat ca am pus pomul sus ca bradul, ca fluier Santa Claus is coming to town, precum si ho-ho-haui pe toata lumea de dimineata pina seara.. pentru toate aceste motive si inca cinteva mai mici mi-am primit reclamatii, sau mai bine zis precizari: buna dimineata la mos ajun e saptamina viitoare. Not to rain on your parade, conform uneia din expresiile din topul de saptamina asta.

Pai, va dau o veste buna (proasta): s-a mutat Craciunul. Anul asta nu mai pica pe 25 decembrie, ca in alti ani. Anul asta Craciun e cind poftesti, in functie de cheful fiecaruia, de gradul de inclinare catre sarbatorire, in functie de celelalte indatoriri civice, de meeting requests de la sefi, parinti sau prieteni neglijati. In functie de trafic, de starea vremii, programul la mall si la televizor.
E vremea sa fim buni, sa ne facem ca ne pasa. E vremea cind Illinois Tollway (Drumuri si Poduri, judetul Illinois) imi trimite emailuri de multumire ca am supravietuit inca un an prin hirtoapele statiunii balneoclimaterice Chicago, precum si ca am suportat eroic traficul fara sa ma sinucid aruncindu-ma de pe maginea vreunei autostrazi neterminate. Si ca sa vedeti ca Mos Craciun intr-adevar exista, saptamina asta, cind vreau eu, la orice oaza (benzinarie pe marginea autostrazii) ma opresc Illinois Tollway imi da gratis ceva de baut, adicatelea un cico, o cafea, un piscot si-un hai-noroc (presupun!).

De fapt, doresc sa creez o diversiune, sa ma prefac ca nu sunt acasa si sa stau sub brad sa-l pindesc pe mosul ala rosu, sa fac foc de lemne in soba, sa fieb vin rosu si sa petrec o frumoasa sarbatoare complet nealiniata la nicio traditie, nici romaneasca, nici americana. Craciunul asta vreau sa fiu chinez! Ave, Mario!

Yo-Yo Ma & Bobby McFerrin / Bach - Ave Maria

Lectia de M&M (Marketing si Manipulare)

2009-12-12T14:32:00.005-06:00

America nu inceteaza sa ma uimeasca. Cind cred ca le-am vazut pe toate si ma asez pe spate relaxata ma plezneste cu ceva nou peste nas. De data asta insa mi-am facut-o cu mina mea. Printr-o intimplare extrem de premeditata, am mai luat o lectie de marketing si manipulare de la cultura care, daca nu le-a inventat, oricum le-a adus foarte aproape de perfectiune..

Ca tot romanul ajuns pe teritoriu ros-alb-albastru, pe lista de „cumparaturi” am avut inca de la inceput de vazut un meci de NBA, chiar la el acasa la United Center, locul pe care il impart frateste Chicago Bulls (basket) si Blackhawks (hochei). Si uneori Madonna (bifat). Acum, intre noi fie vorba, pricinosii zic ca nici Bulls nu mai sunt ce erau pe vremea lui Jordan, dar orisicit, prea prost n-au cum sa joace, imi ziceam aseara in timp ce ma amestecam in multimea de negri si putini albi. Am achizitionat ho’dog-ul, po’corn-ul si berile asortate si ne-am asezat aproape pe locurile noastre, la cucuieshti.

Sala a fost semi-plina (normal, dupa 5 jocuri anterioare pierdute). Balerinele cheerleaders au schimbat trei rinduri de costume si au dat sincron din pamatufurile lor lucitoare la fiecare 3 minute. Coloana sonora merita cel putin 2 Oscaruri, parerea mea! Pe ecranul circular e deasupra terenului de joc s-a intimplat aproape tot ce era de fapt important. S-au transmis cele citeva minute de joc efectiv ale tipilor ca brazii in pantalonasi scurti care bateau mingiuca aia portocalie. S-au arat cu degetul unele pe altele diverse fetze simpatice sau plictisite din tribune. S-a transmis la multi ani de la mama si tusa Lidica la diversi aniversati pre-puberi. S-au facut concursuri de alergari cu mascote printre jaloane, s-au impuscat tricouri promotionale si s-au parasutat cadouri in tribune. S-au ales cele mai inspirate cartoane cu slogane ale fanilor. S-a organizat tombola cu premii in bani, concursuri virtuale cu camioane de apa plata, cu gogosi si ubicuosul McBurger. A lipsit Coca-Cola.. or fi in criza, cu toti astia prea ocupati cu mincatul sanatos care au trecut pe apa si ceai verde?

Si peste toate astea, tehnicile de agitare a populatiei, care mi-au amintit vag de niste vremuri foarte indepartate. Tineri imprastiati in tribune, agitau pancarde mari pe care scria LOUDER, NOISE.. In acelasi timp, pe ecranele imense din mijloc precum si pe benzile-panouril electronice laterale diverse mascote animate incurajau fanii sa tropaie, strige, aplaude, fluiere, orice numai sa creasca nivelul in fan-o-meter. Mesaje luminoase clipoceau in toate partile: Let’s Make Some Noise! Iar imaginea animata a mascotei oficiale batind ritmul intr-o toba atirnata de git dadea semnalul si mentinea ritmul strigaturilor pentru incurajarea echipei in momentele cruciale: LET’S-GO-BULLS!

Din toata nebunia, fani scandind in ritm de tobe, balerinele executind sincron de miini si joc de glezne precum si vinzatorii ambulanti de bere si inghetata care mi-au turtit timpanele, singurii care functionau in complet alt sistem de referinta erau jucatorii. De asta mi-am dat seama cind, urmarind o minge, unul dintre ei a calcat peste fotograful aflat chiar sub cos si a a zburat cu un gras si scaunul lui peste fanii din spate. Fanii accidentati au fost fericiti, uriasul si-a recuperat mingea, fotograful a dat din umeri si si-a reluat locul. Norocosii serii au fost insa, in opinia mea, cei doi pusti din primul rind sub nasul carora au dansat toata seara fetele in pantaloni scurti.

Cind am plecat catre casa vedeam stelutze, luminitze si cerculetze colorate. Azi noapte m-am visat la United Center impreuna cu o multime de alti pionieri, recitam din tot sufletul poezii patriotice, agitam steguletze si scandam in cor: Traiasca-Republica-Socialista-Romania si Let’s-Go-Bulls! Si eram fericiti! Traim un vis de aur..

Crizele

2009-12-08T12:24:00.001-06:00

Cite o criza e peste tot. In anumite parti deloc erogene ale lumii e criza de nervi. Uneori e criza de bun-simt. In America e criza de beculetze de pom. Hei, fiecare cu problemele lui!

Criza mea, a beculetzelor adica, imi aminteste de inceputul anilor ’90 cind priveam cu dispret la televizor o demonstratie pasnica pentru protectia unei specii de pisica de munte impotriva amatoarelor de blanuri scumpe. Undeva in Suedia, simt sa precizez. Asta era pe vremea in care stringeam bani cite o saptamina pentru doua napolitane Ulker (invelite in ciocolata).

Acum inteleg mai bine, problemele vin si ele pe categorii. Prioritate mea numarul unu la momentul vorbirii este impodobirea pomului brad cu beculetze. Rosii daca se poate, sa se asorteze cu alea ramase de anul trecut (mda, n-am ajus chiar la nivelul la care sa arunc podoabele de la un an la altul).

Ei bine, zilele astea am trait prima mea criza adevarata americana, primul moment de panica reala ce mi-a amintit de zilele in care alergam din alimentara in alimentara dupa camionul cu banane. Am pus bocancii de munte, am scos de sub nametzi masina de iarna (aia care nu e decapotabila) si am purces din om in om, din supermarket in supermarket, la vinatoare de beculetze. Peste tot am intilnit rafturi semi-goale si priviri uimite, semi-indignate, aliniate la capatul lor. Intr-un final, am compus o asociatie ad-hoc de militare pentru restabilirea ordinii si a adevarului si am intrebat un angajat: dom’le, ce se intimpla? Mai intii alegerile din Ro, acum asta? Din fericire omul era dintr-o categorie aparte, cu IQ-ul mult peste media tuturor capetelor de departament de becuri de Craciun. Cu vocea calda si privirea blinda, omul ne-a linistit pe toti, si-a cerut scuze si ne-a explicat cum anul trecut, daca va mai amintiti, a fost criza, deci oamenii au mai taiat pe ici pe colo din costuri, printre care si la beculetze. Deci, nu prea s-au vindut. Deci, anul asta cind a fost sa se comande la fabrica de becuri colorate, s-a comandat decit ca tot atitea – conform strategiei de la scoala ajutatoare de ajutor de adjunct de aprovizioneur.

Drept pentru care, spre deziluzia e milioane de copii si a mea desigur, a trebuit sa ne multumim cu niste beculetze aproape oribile, albe, in siraguri mici si meschine. Am luat patru legaturi, sa fie. Si bine am facut, ca unul nu a mers. Copacelul meu exotic caruia planuiam sa-i leg la git un sirag de becuri albe s-a declarat pur si simplu jignit, ii va lua probabil o intreaga luna sa se poata obisnui cu grasul ala imbodobit cu bile colorate si becuri rosii si.. albe?!

Oricum, printre alte concluzii trase in urma crizei prin care tocmai am trecut, am remarcat ceva interesant. Consumatorii de beculetze s-au purtat civilizat, n-au dat vina pe comunisti, n-au injurat guvernul, nu l-au balacarit pe Obama ca, vorba aia, nici macar un sirag de beculetze nu e in stare sa asigure pe cap de locuitor. Nu i-au scuipat prin gard pe chinezi, ca doar e si vina lor, ca s-au lenevit si n-au impletit suficiente funii anul asta. Au ridicat din umeri, au scris o nota de mustrare la managerul magazinului, au refolosit ce-a ramas intreg de anul trecut si si-au vazut de viata lor. Pomul de Craciun vine si pleaca, nervii nostri sunt mai importanti.

Ma intreb, o fi criza si la luminarile de Hanukkah?

Random Thoughts

2009-12-03T15:59:00.001-06:00

Am supravietuit si anul asta zilei curcanului fara sa ne americanizam cu noaptea-n cap in parcare la Walmart de Black Friday si sa ne rupe camasile de pe noi pentru unele noi dar mai ieftine. De undeva din mijlocul lui nicaieri, in virful dealului, la cabana din padure, am petrecut 5 (cinci) zile si 5 (cinci) nopti o sarbatoare nationala cu varza cu ciolan, mamaliga cu brinza si smintina, slanina cu ceapa, mici si vin fiert. Si bere, desigur. Conform traditiei, inainte de a ne aseza la masa traditionala cu servete indiene indigene, ne-am luat timpul nostru sa multumim cui se necesita ca a mai trecut un an prin noi, au fost si soare-au fost si ploi, am avut ce bea si ce minca. Happy belated Thanksgiving!

Cine zice ca suntem diferiti? Avea dreptate Helciug, artistul, cind spunea ca doi oameni in colturi diferite ale lumii pot gindi la fel. Am gasit un panseu simpatic al lui Jeffrey (F. Chamberlain), zice ca „in a country as big as the United States, you can find fifty examples of anything”. Adica pe romaneste “cite bordeie atitea obiceie” sau, mai concret, opusul lui “tara mica, mese putine”. Sau ceva similar…

A fost un moment cind am vrut sa zic ceva de politica, guvern, obama, taxe si loan-ul meu de la scoala. Dar am prins o perioada proasta, am impresia. Am mult timp disponibil pe care il petrec valoros prin online-ul romanesc incercind sa ies un pic din bula mea de nestiinta, din lumea de alice in tara minunilor si cei sapte pitici mici si autisti. Dar sunt uimita ca o zambila inflorita in noiembrie cit pe ce sa intrebe in ce an suntem si cine mai e presedinte, sa fie sigura ca n-a pierdut chiar complet legatura cu Pamintul.

In aceeasi ordine de idei, n-am votat si cred ca nici n-ar trebui sa am voie sa votez. Din acelasi motiv pentru care nu ma lasa sa votez in Congo. Sau in Germania. Ptiu, era sa zic si Japonia, ce ignoranta! Asta deoarece nu am niciun drept sa decid eu soarta altora. Am sa votez pentru America deci, sa-i salvez pe astia ca pe ailalti i-am salvat destul. Orice psihiatru sanatos la cap (?!) iti va spune ca nu foloseste la nimic sa dai sfaturi altuia (sau oricum, nu gratis). Iar orice popa propavaduieste „ce tie nu-ti place altuia nu-i face”.
Corec’? Cum spunea un prieten.. „io i-am zis sa nu sa duce, acum sa sa descurca!”.

Si tocmai m-a uimit ceva dar am uitat ce..

In citiva ani..

2009-11-20T17:15:00.001-06:00

Ma simt inspirata fiindca tocmai am terminat o carte cu roboti si oameni nemuritori care in loc sa mearga la Calimanesti fac tratamente de reintinerire si chiulesc de la sedinte de birou unde trimit in schimb un sim sau un proxy .

Fac un exercitiu de imaginatie...

In citiva ani... Desi am posibilitatea sa cumpar orice online iar Internetul o sa modeleze realitatea foarte acurat incorporind miros, gust si pipait, eu continuu sa merg shopping, ca si acum, doar ca sa mai socializez, sa mai fac o plimbare, mai o vorba cu babele la coada la zahar. La intrarea in eMall cum pun mina pe clantza mi se activeaza cookie-urile de la vizitele anterioare. Magazinele se intrec sa-mi proiecteze ce mi se potriveste sau ce mi-ar placea. Sau ce imi permit din ce mi-ar placea, in functie de niste pattern-uri scoase din profilul meu de customer. La casa, vinzatoarea sta la o sueta cu mine si isi aminteste absolut toate intilnirile noastre anterioare fiindca e un robot care mi-a uploadat dosarul de indata ce m-a scanat. Robotul imi recomanda contul din care sa platesc, in functie de balanta estimata si potrivit unui algoritm statistic care ia in considerare mai multe variable (datoriile, platile pre-programate etc.) iar aprobarea mea verbala tine loc de semnatura pe chitanta.

Acasa am un birou virtual cu conexiune secure de net, si particip la sedinte online cu colegii unde toti suntem prezenti in holograma, fiindca de fapt noi suntem in gara la Baneasa, sau la plaja pe parte insorita a Lunii, sau in circiuma de peste drum, la un pahar de cicocolada fara alcool, fiindca intre timp alcoolul a fost interzis prin lege. Ca si fumatul. Ca si pocnitul din bici pe linga boi.

Vacantele sunt si ele virtuale si se iau mai ales in pauza de lunch. Cele mai scumpe sunt chiar la ora prinzului, dar atunci conexiunea network-ului devine instabila datorita traficului. Avantajul e ca te poti intilni cu persoane cunoscute. Compufonul iti poate calcula cu precizie probabilitatea de a te intilni cu X sau Y si, daca are resurse suficiente, poate sa-ti activeze vacanta exact la momentul optim. Logoff munca, login vacanta. (Undeva in coltul din dreapta, linga ceas, vezi vacation time left: 00:55:32..) Sunt precisa ca cele mai populare vacante sunt pe Facebook!

Am un compufon care imi programeaza meeting-urile ca o adevarata secretara, imi raspunde la meiluri, si in functie de gradul de umor sau duiosie, inainte de culcare imi citeste forward-urile cu glume sau imi proiecteaza power point-uri 3D cu catelusi jucausi si pinguini mici. Compufonul meu imi inregistreaza serialele preferate, imi programeaza temperatura aerului conditionat din casa, imi verifica presiunea la cauciucuri si imi tine contabilitatea. Toate in timp real.

Computerul va deveni inutil, compufonul o sa-i ia locul foarte curind, mai ales de cind s-a inventat tastatura ca o batista de hirtie la pachet de 12 cumparata de la orice tutungerie pe care o arunci dupa folosire (pot sa sufli si nasul in ea, ca e moale si nu zgiriie).

Pentru ca probabil voi comuta mai mult, parca vad ca o sa-mi iau un job aproape de New York si o sa fac naveta in fiecare zi din Chicago. O ora si ceva, pe hiperautostrada, in masina mea care consuma o sticla de apa plata la suta de mile si care, in loc de gaze, elimina parfum de narcise. Masina mea nu are numar de inmatriculre ci RFID, o cheama iKITT (pour les connaisseurs!) si - fara nicio legatura – imi tine cafeaua fierbinte si imi spune repede un banc atunci cind simte ca imi creste tensiunea si sunt gata-gata sa-l claxonez pe ala din fatza.

Atita ca, daca ajung sa traiesc peste o suta de ani, probabi ca va trebui sa invat chineza, ca sa nu fac opinie separata.

PS: Puah, ce tot vorbesc, suntem aproape acolo..

Ce nu sunt..

2009-11-11T13:23:00.002-06:00

Sunt poate multe lucruri dar americanca nu cred ca sunt. Gasesc simpatice si binevenite avinturile vesele de celebrare de Halloween-uri sau Valentine’s Day-uri, ca si orice alt motiv de chef si distractie. Gasesc ca geniala strategia de a bate-n cuie o sarbatoare intr-o anume joi din an - ca stim sigur ca joia nu cade niciodata duminica. Sunt in unanimitate de voturi pentru shopping-ul de dinainte, in timpul si dupa Craciun. Cu mina pe inima salut terapia prin zimbet, egalitatea intre popoare (a unora) si libertatea de a purta arme (a altora). Imi place limba, mult mai usoara si la fel de expresiva, desi, la cite variante aud zilnic, nu sunt sigura daca nu cumva evolueaza un pic cam repede, as we speak, ca sa zic asa.. Maninc burgeri si sunt chiar in relatii prietenoase cu anumiti berari indigeni, cum ar fi Sam Adams. M-am obisnuit sa atirn bananele in suportul lor, i-am ucis pe toti din proximitate prin exces de muzica country, imi iubesc la nesfirsit frigiderul meu mare american size in care incape un cerb adult cu coarne cu tot. Am vazut toata cele 12 serii M.A.S.H. intr-o vara, chiar daca cu 30 de ani intirziere. Imi place ideea ca, macar principial, fiecare porneste cu sanse aproximativ egale si ca, daca nu ajungi acolo unde vrei, de cele mai multe ori e fiindca esti retard, lenes sau habar n-ai incotro mergi.

However cu toate astea.. am crescut cu Mihaela, omuletul Gopo si Lolek si Bolek, nu cu Sesame Street, Big Bird si tot nu stiu cine-i G.I. Joe. Idolul meu era Arabela si nu Hannah Montana. Am rontzait eugenia, gogosi, caramele si pufuletzi in loc de twinkies, donuts, Totsie rolls sau marshmellows . Nu m-am jucat cu Barbie sau Care Bear ci cu niste papusi rusesti urite cu capul tare si parul rosu.

Maninc fulgi de porumb numai cu iaurt si doar in cura de slabire. Si in niciun caz dimineata pe post de breakfast! Chiar si acum, cind zic „gatesc” inseamna ca intr-adevar iau chestii crude cu coaja si frunze si le fierb-prajesc-coc, nu numai pun la microunde pentru 5 minute o cutie cu ceva congelat, care se transforma in friptura in sos de vin cu ciuperci si garnitura de gartofi gratinati. Nici acum nu pot sa maninc piinea perfect feliata, cu consistenta de burete de sters tabla si inca sufar dupa mizeria aia de franzela ordinara, care nici in romania nu se mai gaseste, ca nu mai e hip... Nu suport chocolate chip cookies (fursecuri cu bucatele de ciocolata), peanut butter (unt de alune) si faptul ca nu vrea nimeni sa muste din sandviciul meu.

Cind eram mica mergeam in tabara nu in summer camp iar cind am inceput sa merg la scoala mama mi-a pus cheia de la casa dupa git cu un elastic. Nu aveam schoolbus care ne lua din fatza casei si nu am nicio amintire despre Prom la sfirsitul clasei a XII-a.

In lumea a 3-a din care vin eu fotbalul nu se cheama soccer iar fericirea nu se masoara in marimea diamantului cu care te cere de nevasta, ci in unitati de masura mult mai simple: te bate, bea, aduce bani in casa.

Nu imi ghidez viata in funtie de ce crede Oprah si nici Suzie Orman si inca nu inteleg exact de ce anume sunt celebre Martha Stewart si Paris Hilton. Recunosc insa ca stirile cu curve si ghertzoi celebri sunt tot alea pe ambele maluri, singura diferenta e ca americanii au ziaristi mai buni, macar un titlu civilizat stiu sa puna. Si in absolut aceeasi ordinei de idei, de curind am descoperit ca lectura scolara obligatorie nu se intersecteaza nicaieri cu ce-am citit eu pe vremuri. In afara de „Coliba unchiului Tom”, cred.

Nici acum nu inteleg cum se poate sa rizi la Familia Bundy sau Seinfeld fara sa fi trait aici macar 5 minute. Si nu ma astept sa fiu privita cu intelegere cind ma hlizesc si zic: „Viaţa e complexă şi are multe aspecte.”

In plus, niciun american nu pricepe cine a fost Gheorghe Dinica. Azi, de Veterans Day, tragem steagul american in berna. La revedere, maestre!

Compunere libera: Chicago, Chicago…

2009-10-19T18:51:00.003-05:00

Ciucago pe limba lui Braila, asa cum il vad cu ochii mei de bucuresteanca pricinoasa si cu telefonul meu fost de fitze..

Chicago e atunci cind…

Soferii nu claxoneaza si nu au nevroze… (Desigur, in afara de romani. Sau bulgari).. Cladirile se sprijina una pe cealalta, la propriu si la figurat, iar alaturarea nu e stridenta, desi diferentele de virsta sunt uneori de citeva generatii…

Vagabonzii carora le suprinzi privirea iti zimbesc..

In orice zi a saptaminii cineva undeva cineva cinta ceva, jazz, blues, simfonic, rock, trance, Bregovic, un negru cinta chiar acum la saxofon sub un pod (cred ca-i place acustica)…

(tot cu telefonul, pardon, scuzati ca nu se vede perfect apusul)

Politistul e barbat misto si civilizat (in afara desigur de mexicanul insensibil la farmecul meu personal care mi-a dat amenda de viteza) si protejeaza de soferi aiuriti o familie de rate cu pui care traverseaza strada..

Aerul e aerisit, curatenia e curata fara exagerari obssesive-compulsive iar viata e vie fara a avea componenta fortata, passive-agresive, specifica altor orase mari..

Lacul Michigan arata ca un ocean dulce si plaja pustie din nord aminteste de Vama Veche de inainte de a deveni celebra...

Barcute cu pinze umplu porturile zi de vara pina-n seara iar pentru ele se ridica toate podurile din oras, daca-i musai..

Gay Parade in fiecare an, cu pene si cercei cu beculetze in sfircuri.. Festivalul Lollapalooza –un fel de Woodstock modern- unde n-am ajuns nici anul asta, deci am ratat Depeche…

Chicago River vopsit in verde de St. Patrick’s Day si, desigur, betzivaneala care urmeaza.. Iar in boaba de fasole argintie din Millenium Park se reflecta ce e mai important de retinut din Windy City..

In zilele foarte senine, asa cum se vedeau Fagarasii din Salajean, acum de la mine de pe deal vad Sears Tower – pina nu demult cea mai inalta cladire din lume..

Iar azi a fost soare si, prin ochelarii mei un pic cam exagerat de colorati, frunzele au parut chiar mai rosii iar apusul mai portocaliu. Si mi-a parut rau ca nu am plecat la drum de dimineata cu cealalta masina fiindca as fi putut sa dau cu capota jos si sa-mi incarc acumulatorii pentru urmatoarele nenumarate luni, de-acum si pina cind se topesc ghetarii.

Peste toate astea un mos in carucior de invalid imi spune zimbind: nu arati nicio zi mai mult de 20 de ani..

Numai sa nu cobori in Southside..Iar daca cobori, nu opresti. Iar daca opresti, tii distanta suficienta fata de ala din fatza, ca, in caz de, sa poti sa demarezi in tromba. Cu capul la cutie daca nu ai geamuri blindate. In rest toate bune!

Si un Oldies but Goldies...

Viitorul in Outsourcing

2009-10-17T12:07:00.002-05:00

Simt ca incet-incet creierul mi se transfera pe memorie externa. Usor-usor, educatia de la mama de-acasa, cei 18+ ani de scoala, precum si cele citeva lucruri neimportante pe care le-a invatat experienta mea autodidacta or sa ajunga sa ma priveasca trist dintr-un borcan virtual. Fiindca in curind o sa iau decizii mai degraba folosind Internetul si Google Search decit utilizind demodatul bun-simt.

Ieri am facut primul pas.

Acum citeva zile a murit bunica unei colege foarte americane. Am primit vestea intr-un email de la o alta colega, cu mentiunea “poate vrei sa-i transmiti cele cuvenite”. Nu mai stiu cum suna asta in engleza ca oricum colega e marocanca la origine iar engleza nu e punctul ei forte. In mod normal nu as fi zis nimic fiindca asa sunt eu, necivilizata, si nu gasesc ca ar fi nimic ce, daca as spune in asemenea momente, ar fi de folos. Eu sunt omul care face cadou un tocator de lemn (folositor!) mai degraba decit un ursuletz de plus (complet inutil!).

Dar realizez ca am de-a face cu americani, care au simtul civic bine sapat in ADN. Nu se face sa nu iti trimiti palaria si batista indoliate la priveghi, impreuna cu o felicitare (?!) frumos ticluita. Chit ca n-ai cunoscut persoana. Acestea fiind gindite, deschid emailul si incep a incropi un frumos mesaj pentru colega mea. Dar ma impotmolesc dupa primul cuvint. N-as vrea sa scriu ceva aiurea, asa, dupa sufletul meu, care -doamne-fereste!- sa exprime exact sentimentele mele deci sa nu aiba niciun sens pentru oamenii obisnuiti cu sabloane si transee verbale. Si-atunci nu-mi ramine decit o singura scapare: Google. Un simplu search la “mesaje de condoleante” imi deschide inainte-mi un ocean de variante, in functie de proximitatea fizica si sociala, virsta, rang, gust.

Aleg un mesaj simplu, pe care-l impanez cu citeva tuse personale (din care am puterea sa elimin umorul si sarcasmul, punctele mele forte). Dau send si ma duc sa ma spal pe miini. Am facut un lucru bun, oare de ce mi se pare atit de stupid? Scopul indeed scuza mijloacele.

Juramintul

2009-10-10T10:52:00.005-05:00

A fost greu dar am infrint!

Despre finalizarea procesului de incetatenire vorbesc. Da, stiu, am uitat cu totii despre asta, soarele s-a invirtit in jurul meu de citeva ori, oameni au venit si au plecat dinspre si inspre Romania, multa bere a curs pe giturile noastre si multipli porci, pui si alte vegetale au fost sacrificati pe gratarele comunitatii.
Oricum, in caz ca mai intereseaza pe cineva, mi-am infrint fobia de cozi si de functionari la stat si m-am prezentat frumos la juramintul pentru cetatenie (Pentru cine-si mai aminteste, in anale mai exista o experienta similara).

Era o dimineata senina si crispy de august cind mi-am luat liber juma’ de zi de la serviciu si m-am prezentat la judecatoria orasului unde fusesem invitata sa particip la unul din evenimentele cruciale din viata unui om (asa cum prezinta americanii momentul). Ajunsa la Km 0 Chicago, mi-am trecut silfida persoana prin detectoarele de metale grele si foarte grele si, pentru ca n-am facut nicio impresie, am fost lasata mai departe. Liftul m-a dus si m-a tot dus pina am renuntat sa mai numar. Cind am dat de fetze cunoscute – gecile din petice de piele care vorbesc cu accent- m-am oprit. Am ajuns la fix, coada era deja pe terminate, am ocupat un loc in ultimul rind si-am privit in jur. Aceleasi personaje de la magazinele de polaci, ori Walmart: indieni mici si negri cu femei infasurate in cearceafuri, arabi cu turbane si blugi, chinezi cu privirea pierduta, est-europeni cu aer de soferi de taxi sau valutisti, hispanici plictisiti (ca doar ei au fost primii aici!).

Organizarea - fara cusur. Citiva oameni manipulau musafirii prin sala precum piesele de sah, dintre care o tanti polaca (dupa accentul puternic), blonda dar simpatica si foarte “sonora” precum si un nene complet american, cu burta si cravata imprimata cu steagul american. Spre deosebire de experienta anterioara , toata lumea a fost extrem de politicoasa, ba chiar curtenitoare, s-a zimbit mult si chiar s-a ris. Un domn a recitat instructiunile de folosire a evenimentului, precum si a viitoarelor evenimente ce ar rezulta din momentul de fata. A reusit sa spuna fiecare lucru de 3-5 ori, mai intii cu aceleasi cuvinte si apoi cu alte cuvinte, ca nu carecumva cineva sa zica ca n-a auzit, n-a inteles, tocmai ce fosnea o punga in spate etc. Apoi ne-a inminat instructiunile si in scris. Pentru cei care stiu sa citeasca.

Doamna judecatoare a aparut ca din senin la ora fixa, ca un cuc din ceas, a vorbit foarte frumos vreo 7 minute. Apoi , sub supravegherea onoratei instante, ne-am ridicat cu toti in picioare si ne-am jurat pe cruce, mama sau masina cea noua ca o sa fim niste cetateni zelosi si o sa facem si-o sa dregem. Apoi her honor s-a scuzat si-a plecat.

Eh, asa ca mi-am inhatat si eu diploma, sau altfel zis Certificatul de Naturalizare, mi-am facut o poza cu cravata patrioata si m-am grabit catre serviciu. Nimeni la birou nu a sesizat schimbarea. Pentru ei in continuare sunt o fiinta stranie cu un accent dubios care uneori vorbeste la telefon intr-o limba foarte ciudata. Si habar n-are cine-s Red Sox! Halal americanca!

Yo-Yo Mama Mia!

2009-08-30T14:00:00.003-05:00

Pe vremuri, pe culoarul dintre Unirii 1 si Unirii 2, cinta zilnic la clapa o fata. Dintr-un scaun cu rotile, cu un tata ponosit alaturi, impasibila la tranzitul infernal de pasi, cu trasaturile specifice celor cu sindromul Down, de care nu stiam, dar il banuiam din insensibilitatea cu care apasa clapele, egal, fara tresarire, fata isi executa bucatile cu aceeasi bucurie cu care ar toca ceapa.

Curios, de ea mi-am amintit acum citeva seri cind ma intorceam de la concertul lui Yo-Yo Ma. Pentru cei interesati, asta nu e raper ci violoncelist. Iar violoncelul e vioara aia mai mare pe care o tii in brate.

Revin la epicul povestirii. Concertul s-a desfasurat intr-un loc interesant, in care ma nimeresc de cel putin 3-4 ori pe sezon. Ravinia e o gradina de vara care apartine uneia din cele mai bogate suburbii de linga Chicago. De la primul ghiocel pina aproape de prima zapada, in fiecare an, oameni se aduna aproape zilnic la o sticla de vin si o auditie live. Nume pe care le credeam demult ingropate (cum ar fi Pat Benatar) sau vedetele zilei - vinul aluneca la fel de usor. In functie de cine sunt parintii tai, deci citi bani ai, biletele iti sunt in sala de concert in aer liber dar semi-acoperita sau - si aici devine interesant - la lawn, adica la iarba verde.

Cu citeva ore inainte de eveniment, oamenii pornesc la drumetzie, tiriind carucioare sau rucsaci incarcati cu scaune si mese pliante, paturi, cosuri cu mincare, sticle de vin, vaze cu flori, sfesnice cu luminari (pentru atmosfera) si orice altceva ti-ar putea trece prin cap ca n-ai lua la un picnic!
Se campeaza pe gazon, se scot brinzeturile scumpe, biscuitii afiliati si strugurii, se desface sticla de vin, se clincane pahare de cristal si se schimba amabilitati cu vecinii. Rar am vazut tacimuri de plastic sau farfurii de hirtie, caci mesenilor le place sa traiasca bine chiar si in mijlocul naturii. Adevarul e ca vine Joe Cocker sa-ti cinte la masa, cum ar veni! Orisicit! Pina si Backstreet Boys s-au reunit pentru asta intr-o seara. Cum sa nu scoti la aer argintariile de la mama soacra?!

Cam asta era atmosfera in frumoasa seara de vineri cind am intirziat tot cautind loc de parcare vreo ora in cartier. Orchestra simfonica a orasului Chicago, de altfel pozitiv apreciata de urechile mele usor ruginite, si-a facut incalzirea cam cit mi-a trebuit sa beau o bere mare la cutie (mda, stiu, as fi putut fi rastignita pe-o sticla mare de vin, ca profanatoare a simbolurilor locului – tirbusonul si cutitul de brinza) si cind s-a facut de pauza de tigara pentru dirijor, ne-am strecurat discret pe locurile noastre.

Cind s-a sfirsit visarea si fiecare s-a intors la locul lui s-a inceput adevarata distractie. Pe scena a aparut un chinez pitic (asa parea de-acolo de pe penultimul rind unde pozitia sociala ne-a permis biletele), cu un zimbet cit tara sa muma, care s-a aplecat imediat peste un violoncel rotunjor, adus de-acasa. Apoi am cazut jos de uimire, fiindca eu asa ceva n-am mai auzit, live si cu urechile mele, am crezut ca am murit si am ajuns in Rai! Acolo pe scena sedea adevarata Mama Omida a violoncelului! Greu de descris si cum nu-mi sta in caracter sa fac efort, am decit o vorba sa-ti mai spun: Asculta! Si cind pare ca lucrurile o iau razna, se rastoarna cu fundul in sus si se duc de ripa, si cind te impiedici in chestiuni marunte si ridicole care par importante, well then – asculta Yo-Yo Ma! Vindeca si de deochi si de depresie, si cred ca si prostia sau mirlania se pot lua cu mina lui de chinez cintezoi violoncelist ce e!

Asa e in viata, cui are i se mai da... fiindca mai apoi am aflat ca instrumentul grasut si soloist e un insusi Stradivarius. Mi s-a parut si mie ca nu suna ca un Reghin..

Cum se Obtine Dubla Identitate

2009-08-18T16:48:00.002-05:00

..Si m-am trezit intr-o insorita dimineata de marti, mi-am scos de la naftalina unul din fostele costume de scena de pe vremea Marriott-ului - actualele echipamente de interviu- mi-am aruncat poseta pe scaunul din dreapta si cafeaua in cupholder (pai ce, credeati ca americanii isi tin cafeaua in poala cind conduc?) si am purces la drum. Ca o doamna, as putea adauga. Ce sunt, clipind des din gene si facindu-ma ca nu pricep ca fac pe eleganta din batrinica micutza rosie usor sifonata de la ultima intilnire cu un mos de 84 de ani care a lesinat la volan de placere cind ne-a vazut. Prea tirziu.

Dar hei, asta nu se vede oricum la interviu. Pai da, am fost la interviu pentru cetatenie. Americana, ca aia romana am luat-o fara examen, cu scutire pe motiv ca nu stiam sa vorbesc, deci nu puteam sustine nici macar o conversatie, nu mai zic un interviu.

Cum spuneam, m-am trezit cu noaptea-n cap, mi-am facut o cafea mare si am purces la drum. Am aterizat la punct fix, fara ezitare si, bocanind din tocurile cui, cu degetelul ridicat pe cana de cafea, am intrat in building la cladirea cu pricina. Moment in care trei grase negre care minuiau niste domni si doamne mexicance cu detectoarele de metale grele au urlat la mine: nu se poate cu cafeaua inauntru! Ah, oh, ok, scuzati, am zis politicoasa, dar nu e inflamabila! Pina la urma am aruncat cafeaua, ca nu m-am inteles cu dinsele, am zimbit larg si –curios, fara sa ma descalt – am trecut prin aparat fara sa ma bata sau sa gaseasca vreo bomba sau pumnalele de care nu ma despart niciodata. Sanchi!

Oricum, am urcat la etajul 3 unde, la ghiseul Informatii, trona o doamna ciocolatie mult mai bine dispusa care mi-a racnit sa ma stie tot etajul unde stau si ce trebuie sa fac: Ia tine matale pagerul asta, aseaza-te pe scaunele acoloshea si cind biziie device-ul vii aci de unde o sa te ridice dinsii. Zis si facut. Dupa ce m-am plictisit groaznic si mi-am repetat in gind raspunsurile la cele 100 de intrebari “civice”, in sfirsit mi-a sunat pagerul (ceasul era sa zic!). M-a ridicat de la punctul stabilit o dinsa suficient de dragutza incit sa ne merite, pe mine si conversatia mea, zic. (Sau conversatia mea si pe mine, ca sa fiu politicoasa pina la capat.)

Ne-am indesat impreuna intr-un birou si nu intr-o camera de interogatoriu cum imi imaginam eu ca ar fi (am vazut prea multe filme politiste pesemne). Mi-a pus cele citeva intrebari obligatorii, de verificare ca stiu in ce tara ma aflu, cum se cheama imnul, cite stele are steagul, care e legea legii (adeca “no one is above the law”, sa vedeti ca stiu). M-a pus sa citesc si sa scriu cite o propozitie. Am fornait discret si superior. Mai tanti (m-am gindit eu), am fost eu in stare sa termin o scoala cit se poate de superioara si sa nu fiu in stare sa scriu “Alaska is the largest state”?! Usor jignita am continuat totusi sa fac conversatie, raspunzind cu ‘da’ si ‘nu’ la intrebarile doamnei, foarte neincrezatoare in ce completasem in formularul de aplicatie. Nu, nu am fost arestata niciodata, nu, nu m-am prostituat, nici pe mine nici pe altii si asa, overall, nu am facut nicio pozna care sa merita mentionata. Imi pare rau. Dar compensez si zic ca da, am inteles ce-i aia ca jur pe cravata de pionier sa fiu un bun american si da, promit sa fiu loiala steagului si lui Obama. Orisicum. Ca nu ma costa nimic sa promit. De mirare ca nu s-au gindit americanii sa puna o taxa si pe asta..

La sfirsit, mi s-a dat o scrisoare de felicitare si un sut delicat pe usa afara. Singura diferenta intre interviul pentru cetatenie si ala de la ultimul job a fost ca nu ne-am strins miinile, nici la inceput nici la sfirsit. Adevarul e ca nici eu nu m-as arunca la stringeri de miini cu cel putin jumatate din populatia din sala de asteptare..

La Las Vegas, pe drumul pierzaniei..

2009-08-15T09:34:00.007-05:00

Daca as vrea sa apar sus-sus in search-urile lui Google, acum ar fi momentul sa scriu cum la Las Vegas pe strada umbla femeile goale acoperite cu pene roz de flamingo, se dau gratis “cele mai noi poze cu coilul de aur” si la orice colt de strada afli “cum se face o bomba simpla” (numai doua din cele mai interesante cautari cu care cititorii intimplatori au ajuns aici). As putea sa zic ca la Las Vegas banii cresc in pomi, noaptea e ca ziua… si lista ar putea continua.

Adevarul e ca nu gasesti o ciorba de burta in tot orasul la 5 dimineata!

Eh, dar am sa stau pozitiva! Spre deosebire de NY, Las Vegas a fost exact asa cum mi-l imaginam. Asa cum l-am vazut eu cu mintea mea la televizor, in serialul CSI. Asa cum l-au descris cunoscutii si necunscutii. Exact asa cum se lauda.
Las Vegas e poleit cu aur de 14k. Cu bani, cu cocktailuri colorate cu gust de colorant vindute in pahare de plastic spectaculoase, cu margele de sticla si cioburi de oglinda, cu “afara-I vopsit gardul, inauntru leopardul”. Cu bogati si pirliti la aceeasi masa. Cu reconstituiri ale canalelor venetiene si landmark-uri pariziene, vulcani care erup in zgomot de tobe o data pe ora sau corabii de pirati galagiosi la fiecare fara 5. Plus fintina de la Bellagio, un dans fluid si elegant de ape la fiecare jumatate de ora. Si totusi mi-a mai placut ceva, un aer onest care te priveste in ochi, ridica din umeri si zice: hei, noi doar vrem sa va luam banii si sa dam in schimb un vis. Noi nu facem arta, numai business.

Am coborit din avion si am trecut pe linga primele slots machines (alea de tragi de maneta si daca iti ies trei lamii cistigi un pun de maruntis) montate chiar in terminal, sa nu care cumva sa-ti fi ramas prin fundul buzunarului una-doua monezi pe care nu le-ai cheltuit. Apoi mi-a scazut brusc tensiunea linga un automat de bauturi racoritoare cind am vazut cit costa o apa plata. Si nu vin de la munte, ci dintr-un oras mare si nu neaparat ieftin. Iar cind, la toaleta, am am vazut un cos de gunoi special, hazarduos, pentru seringi de unica folosinta.. folosite, mi-a scapat printre dinti un “Geez, iar am nimerit la Woodstock?!”

Hotelul? Hmm.. Am studiat la scoala despre hotelurile-cazinouri din Vegas. Fiindca acolo s-a inventat marketingul si nu exista niciun business care sa-l foloseasca la un asemenea nivel de detaliu. (Ceea ce mi-a taiat complet orice avint cit de firav de a juca.) Opere de arta, hotelurile sunt gindite si create in asa fel incit nici macar din greseala sa nu ajungi vreodata afara. Fiindca o data afara pe strip (Strada Mare, acolo unde se petrece 99% din actiune) te-au pierdut altui stabiliment imbracat in alte costume dar identic ca strategie. Atitea luminite colorate si clipocinde, tentatii si minuni te vor imbia in alta locatie in mai putin de 5 minute. Asta si pentru ca racoarea placuta, impreuna cu tavanurile care imita cerul (vesnic dimineata), nu lasa sa transpara nimic din cele peste 40 grade Celsius de afara. Pai suntem in desert, orisicit! Pe multiple etaje si kilometri patrati se intind magazine, restaurante, baruri, cluburi, piscine, hotelul in sine si in mijlocul tuturor, imposibil de evitat, cazinoul. Toate drumurile se infunda acolo. Masini de scos cash oriunde intorci capul. La fel cu fete imbracat sumar alunecind pe covorul gros printre clienti cu tavile pline de alcool (cit timp joci bei gratis).
Am respirat un aer diferit doar pentru citeva ore intr-una din zile cind am zburat cu avionul peste Marile Canioane. Am indurat soarele de sfirsit de iulie la marginea prapastiei, am dat mina cu indienii indigeni, ne-am pozat fetzele noastre de turisti pantofari (caci cine sa se gindeasca sa-si ia adidasi de acasa) si ne-am intors din desert bucurosi sa ne ascundem in aerul conditionat parfumat si la umbra umbrelutei de la cockail.

Bottom line, Vegas nu e pentru turistii de muzee, amatorii de arta sau conversatie aleasa la o ceasca de ceai ci mai mult pentru colectionarii de curiozitati mainstream. Vegas e atunci cind poti sa iei lucrurile asa cum sunt, sa poti pierde numai cit iti permiti ca apoi sa te ridici de la masa si sa bei o bere cu niste prieteni. Vegas e acolo unde poti sa te casatoresti intr-o ora, pe podul peste canalul venetian, sub privirile celorlalti turisti. Si, desigur, martorii: Marilyn si Elvis.
La Vegas se poate orice, mai ales daca pierzi suficienti bani in cazino incit sa atragi atentia.

O Gargaritza Rosie si un Motan Albastru

2009-08-14T15:11:00.006-05:00

Niciodata nu mai judec omul dupa masina pe care o are…

De cind m-am vazut cu a doua masina in colectie ma tot gindesc la vorba americanilor: noi suntem aia care ne tinem masinile bune pe strada si junk-urile in garaj.

Fiindca junk-ul are valoare sentimentala, are istorie si par de la ciine peste tot. E de multe ori prima masina pe care ai avut-o vreodata, masina care te-a dus la primul job, prima vacanta, primul divort, masina care ti-a indurat tranzitia la americanizare, primele greseli si ezitari la exit-urile de pe autostrada precum si contactul cu cele mai mari si mai crapate sosele din lume (cred!). Junk-ul e locul unde pot sa-ti curga firimituri din gura, sa-ti sara mustarul literalmente sau sa-ti versi cafeaua fierbinte in poala. Fara sa tresari poti linistit sa te grabesti prin toate gropile sau, fara multe mofturi, sa lasi sa-ti atirne matze si cabluri din te miri ce loc. Si, daca controbai mult si bine pina-n fund, gasesti si camasa aia in carouri pe care credeai ca ai pierdut-o acum cinci ani..
Fiecare american, oricit de bogat, are in amintire si intr-un colt de suflet bine ascuns un junk de masina care conteaza mai mult decit mertzanul model 2010 sau TT-ul sau ultimul ragnet de nava spatiala NASA.

Masina de azi reprezinta cine vrei sa fii. Junk-ul iti arata de unde ai pornit.

Dedic acest post tuturor Hondelor, Hyundailor, Ford Escortelor, Pontiacelor,
Mustangilor sau Dodge Neonilor carele au fost sau urmeaza a fi sacrificate pentru binele nostru. Haleluia! We love you michael!

Semn ca esti in America

2009-08-07T21:22:00.001-05:00

Daca vreodata esti rapit de extraterestri, luminita de la capatului tunelului se infunda si te trezesti intr-un loc necunoscut, plin de invidivizi grasuti dar diversi, ei bine, am creat acest mic ghid de recunoastere. Citeva hinturi ca esti in America.

Am pornit de la trei clues pe care intimplator mi-au cazut ochii (de ris, sa zic):

1. Baiatul cu pizza vine mai repede decit salvarea. Si salvarea vine repede, pe onoarea mea!
2. In fata salii de sport gasesti locuri de parcare pentru handicapati.
3. Masina ATM (de scos cash de pe card) drive-up opereaza si in Braille. Drive-up ATM e ca McDrive, dar cu bani in loc de burgari.

As mai putea adauga un alt mic semn de recunoastere: oriunde te-ai afla, esti la 50 de metri de ceva de mincare!

Oricum, ce am enuntat pina acum nu-mi apartine, dar pot confirma. Pe linga asta ar mai fi si alte semne, care merita luate in seamna:

1. Zimbetul profesional al doamnei de la customer service si mitocania legendara a cailor aeriene autohtone
2. Portiile uriase de mincare care s-au raspindit ca o molima pina in bucatariile orientale sau frantuzesti
3. Putini oameni care vorbesc engleza - cei mai multi vorbesc ceva care seamna din cind in cind, ba cu mandarina veche, ba cu rusa, ba cu congoleza.. dar nu mereu..
4. Oamenii au putine idei dar fixe; se cheama specializare, iar specializarea se cheama “nisa” si se vede prin ea de subtire..
5. Emigrantii traiesc mai bine decit ar fi facut-o acasa, dar se pling mai mult si cu orice ocazie; si neaparat ii dispretuiesc fara discriminare si pe ai lor si pe ailalti
6. E mai usor sa-ti cumperi o casa decit sa iti faci un prieten
7. Aerul conditionat nu “trage”
8. Fiecare sufera de vreo alergie, sensibilitate, nevroza sau alt handicap
9. Banca are forma de biserica, iar biserica de discoteca
10. Joe Cocker cinta la “Zilele Orasului”

Mi-a scapat ceva?

Adevarat a graduat!

2009-07-07T21:44:00.002-05:00

Mda, recunosc sportiv ca am avut acea stringere de inima binecunoscuta neamului din care ma trag: bleah, ce sa caut acolo, eu, baba batrina cu briul de lina si motz in frunte la o actiune populara, asa de ...americana, deci usor infantila. Imi trezea fiori numai gindul de a petrece ore pretioase din duminica mea, si-asa cam scurta, imbracata intr-o roba caraghioasa cu mineci lungi si cu freza turtita sub o tichie aparent de margaritar, in liniste si in sir indian perindindu-ma pe scena doar sa string mina unui ins plictisit cu fes ornat cu clopotei.
Eh, am gresit. Pe toate planurile am gresit. Fiindca nu numai ca am performat pe aceeasi scena unde i-am vazut pe Metallica acum vreo citeva luni, dar prestatia actorilor a fost peste oricare din asteptarile mele, alea timidele, optimiste.
Asadar, intr-o insorita duminica in familie, am apucat-o pe mama de-o toarta si, impreuna cu citiva prieteni care nu si-au mai ris demult de mine probabil, ne-am debarcat la locul desfasurarii ostilitatilor. In paranteza fie spus, mama a fost adusa cu mari sacrificii de la Bucuresti special pentru eveniment, sa se bucure totusi cineva, un fel de amortizare partiala morala/emotionala a imprumutului la banca (pe care o sa mi-l tot amintesc in anii ce vor urma, in fiecare luna, la data fixa). Ne-am despartit la intrarea „artistilor” unde eu am luat-o pe calea graduarii iar ei pe cea a musafirilor.
Mi-am indesat fesul pe cap si telefonul in blugi si am purces curajoasa printre miile de indivizi identici (cu mine). Dupa o vreme am remarcat ca nu eram chiar identici, caci in functie de programul si nivelul terminat, mici detalii ne diferentiau. In marea de albastru P.T.A.P.(culoarea scolii) se vedeau esarfe roz, ciucuri atirninzi, tichii negre, volane aurii si, desigur, balerinii mei negri de lac. Cu satisfactie am apreciat ca sunt in categoria de dorit: putinii alesi, cu parul usor grizonat, care schimba carti de vizita in timpul ceremoniei si se pupa pe obraz cu profesorii. Deh!
In alta ordine de idei, ma roade o perpetua uimire pe care daca n-am mai spus-o o repet: americanii sunt experti la organizat menifestatii in stil mare, care se misca smoothly, fara microfonii sau pauze intre piese. Totul e perfect mixat pe beat, daca-m permiteti comparatia. Organizatorii de evenimente de trista amintire ar fi invidiosi sa vada cit de bine pusa la punct functioneaza masinaria care ordoneaza in ordine alfabetica, dupa culori si inaltime (cred!) vreo sase mii de tineri de toate virstele, cu multa personalitate si care nu sunt neaparat obisnuiti sa fie ordonati in vreun fel. Pe tot parcusul traseului, de la intrare pina la iesire, panouri dadeau instructiuni si directii, iar pentru cei care nu stiu sa citeasca, la fiecare pas te impiedicai de cite un om din organizare care sa te puna cu mina unde ti-e locul, sa-ti spuna unde bei apa, sa-ti aranjeze „toga” etc. Ecrane imense proiectau pentru miopi si inregistrau pentru eternitate personajele principale, procesiunea profesorilor imbracati in togi impunatoare, discursurile, strinsul miinilor, steagul.. Am avut pentru o clipa sentimentul clar ca fac parte din distributia noului Harry Potter – Graduarea Vrajitoarelor .
Apoi s-a intonat imnul. Nu incetez sa sa ma incint la cit de serios trateaza americanii imnul.. cel putin cind se cinta. Intr-o mare de chinezi si indieni nepasatori, citiva polonezi razleti, si cite un bulgar sau roman presarati discret, americanii prezenti au murmurat emotionati si respectuos toate versurile. Am avut o lacrima in coltul ochiului. Ala de pe partea cuibului.
Citiva oameni intelepti au grait, pe majoritatea chiar am putut sa-i ascult fara sa ma plictisesc, desi nu-mi sta in caracter asa o politete desavirsita. Apoi am urmarit cu mare admiratie cum ..sa-i zicem decanul facultatii.. a scuturat vreo citeva mii de miini, a inminat tot atitea diplome si a zimbit incontinuu timp de 2 ore. Am fost acolo, ne-am strins mina, am incercat sa ii spun doua-trei cuvinte de imbarbatare, nu stiu daca am fost de folos. Asa ca mi-am inhatat diploma, m-am strecurat printre ceilalti, am facut plecaciune si cu mina la amicii din public, am pupat-o pe singura persoana cunoscuta din marea de indivizi identici si m-am retras la rezidenta impreuna cu suita, sa continuam gratarele intrerupte cu o seara inainte.
Asa, privind inapoi la ceremonia de graduare americana, imi pare ca, in afara de ciucurele de la fes si o mapa goala (prevazatori, oamenii imi trimisesera deja diploma in posta), plec din scoala cu una din lectiile de marketing cele mai consistente. Acum stiu ce inseamna sa faci din rahat bici care sa si pocneasca.

Oina Americana prin vene imi curge..

2009-05-26T21:18:00.003-05:00

Presupun! Altfel nu-mi explic cum de sunt atit de priceputa la un joc cu care nu numai ca nu m-am intilnit vreodata dar n-am niciun habar cum funtioneaza.
Povesteam cu ceva vreme in urma de niste domni bine imbracati care se dau cap in cap intr-un patratel mai mic decit un sfert din totalul terenului, se inghesuie, se trag de tricouri si alearga cu minusi cit o laba de urs dupa o mingiuca pe care unul periculos cu o bita o loveste cit colo? Eh, ala e baseball! Eu sunt priceputa la softball. Softball e ca baseball, dar decit ca pentru oameni fara pretentii sportive. Mingiuca e mai mare si mai moale iar regulile mai relaxate, sa alerge toti mosii, tabagicii precum si echipa de atletism a Microsoft.
Asadar, sefa mea, care si-a facut un scop in viata in a nu ma lasa o clipa sa ma plictisesc, a inventat o noua tortura. A gasit o liga de amatori-fara-de-hobby de softball si ne-a inscris pe toti. Vorba vine pe toti, caci numai cei mai talentati am fost selectionati. Talentati in sensul de entuziasti sustinatori-bautori de bere. Echipa scolii generale de autisti si debili mintali ne-ar putea da lectii de coordonare, comunicare si spirit de echipa. Pentru ca jumatate din mindra noastra echipa e formata din fetele-cochetele cu pantaloni scurti, pline de tupeu si cam atit. Cam ca mine. Un sfert e formatia de jucatori de ping-pong online in retea a programatorilor si inginerilor de sistem din firma. Iar restul - indivizi cu ambitii mari de care ridem noi, cele doua echipe mai sus-mentionate. Pentru ca pina si echipamentul lor de semi-profesionisti-de-odinioara le rinjeste, farimat de vreme si mincat de molii.
Inconstienti dar optimisti ne-am adunat intr-o dupa-amiaza senina de joi pe terenul scolii. Ni s-a facut cunostinta cu echipa adversa: cistigatorii asa-zisului campionat de anul trecut, fiorosi, razboinici, veniti cu scule potrivite, minusi, mingi, bite, chestii-fitze, fani-neveste-copii, numai maseurul le lipsea. Sau poate nu lipsea dar nu l-am remarcat in multime, ocupata fiind cu indicatiile arbitrului, singurul cu privirea inteligenta a unui om de Neanderthal care stie despre ce vorbeste. Mi-am incordat cei trei neuroni pina mi-am aratat muschii dintre sprincene in incercarea de a prinde sensul strigaturilor de la marginea terenului: two-one, strike si altele pe care nici nu stiu sa le scriu. Ce am inteles e esentialul: daca ai o bita in mina incerci sa lovesti mingea (fara sa ranesti pe cineva); daca ai lovit mingea alergi; daca vezi mingea venind catre tine -si nu ai nimic in mina- o prinzi. Simplu! Restul e mai putin important, oricum se scoate la montaj.
Eh, sa nu mai mentin suspansul.. ne-am batut, doar 24 la nothing (scorul, precizez, sa nu se inteleaga cumva gresit). Dar fiindca suntem o adunare de pozitivi, am purces numaidecit la sarbatorit succesul la circiuma care a ne sponsorizeaza “echipa”. Vom sterge rusinea joia asta. Vara e tinara. Campionatul abia a inceput. Atitea meciuri de pierdut, atitea beri de baut...

Let's Facebook It

2009-05-25T14:54:00.002-05:00

“Ne vedem diseara pe Facebook la o bere?
Da-mi un twitter cind te loghezi, eu sunt mereu online pe telefon..
S-a deschis o terasa beton in Second Life, poate mergem acolo, deja prea multa lume pe Facebook...
Pot sa vin si cu avatarul meu? Nu ne despartim niciodata...
Ah, mai am 500 de prieteni pe MySpace, pot sa-i invit si pe ei?
Credeam ca o sa fim numai noi.
Pai, da, noi si citiva prieteni apropiati de pe net. Ah, vezi ca vin si followershii twitteristi plus RSS feedarshii.. “

Am incercat multa vreme sa evit prietenia electronica hi5-myspace-facebook-twitter-istica. Era simplu cind ma agatzau online numai oamenii cu intentii serioase de pe LinkedIn. Majoritatea erau cunoscuti si nu faceam decit sa ne adaugam unul pe celalat pe CV/Resume. Elegant si profund interesat ne ofeream cuvinte de lauda sub forma de recomandari. Nu ne deranjam unul pe celalalt decit in cazuri de nevoie: de-o pila, de-o informatie, de-o vorba buna (recomandare). Inainte de interviul pentru jobul actual am scos dosarele intervievatorilor de pe site si le-am memorat. Sa stim cu cine vorbim. Probabil si ei au facut la fel.
Viata era simpla inainte de a fi hi5-ul cuiva, de a primi hugs-imbratisari electronice, updates cu ce mai zice cutare (si cu cine s-a mai imprietenit lately), inimioare gif, tradafiri sparkly, impreuna cu mesaje bulk pe care trebuie sa le trimiti mai departe celor 7 pitici si daca ti se intorc inseamna ca esti un prieten de nadejde. Acum mereu cineva te urmareste... followershii.. atit de interesati in ce mai faci. Asa de interesati incit asteapta nelinistiti cu telefonul online in mina sa-ti schimbi status-ul pe twitter. Cred ca in 5 ani de acum telefonul asa cum il stim va fi o unealta desueta. Pai cine sa te mai sune la telefon sa-ti vorbeasca daca poate sa-ti dea un mesaj, email, sms, twitter? In felul acesta simplu se elimina o groaza de conversatie redundanta si alte politeturi inutile.
Cind am observat fenomenul asta la americani mi-am ris usor superior in barba: ia uite si la sociopatii astia, in acelasi birou si ne trimitem IM-uri, si meiluri, si SMS-uri! Decit sa dea un telefon care e gratis (in aceeasi retea) mai bine isi trimit mesaje (care costa). Apoi am primit primul invite pe myspace.. de la tata?! Apoi de la altii.. Am ignorat cit am ignorat continuind incapatinata sa-mi adaug numarul de telefon in semnatura in toate meilurile. Numai ca n-am trimis comunicat de presa la CNN in redactie. Am petrecut multiple ore de educatie sociala incercind sa explic romanului meu invatat sa fie sunat din America pentru ca el e sarac si a fost si bolnav cind a fost mic, sa-i explic, zic, ca posed un numar miraculos de telefon fix de Romania care suna -fantastic!- direct pe mobilul meu american.
Neah! Metodele mele de educatie au dat gres. In continuare mi se ignora numarul de telefon dar mi se face observatie ca nu-mi arat public fata pe facebook, ca nu updatez statusul pe twitter si ca dau reject la tot soiul de necunoscuti de pe hi5.

Concluzia?
Americanii de care ridem superior acum suntem chiar noi, peste citiva ani, poate chiar mai putin. Criza economica a ajuns chiar mai repede...

PS: Asadar, avatarul meu donazz va asteapta sa chat-uim si sa ne trimitem ursuleti de plus electronici si kisses virtuali pe toate caile descrise mai sus. Ca daca nu socializam ajung o marginalizata...

Stand-Up Comedy

2009-05-10T10:06:00.002-05:00

Simbata seara in cartier. Ce-i de facut? Pai, fiindca e prea frig sa facem un gratar pe terasa, cineva propune Stand-up comedy. Zis si facut! Stand-up comedy e pentru americani ceea ce noi numim shushe la Teatrul de Vara din Mamaia. Fenomenul este -cel putin pentru noi- reprezentat de Seinfeld (printre multi altii, multi mult mai celebri) de partea americana si Stela & Arsinel de partea romaneasca. Calitatea spectacolelor, a spectatorilor, precum si asteptarile lor, difera usor, la pas cu preturile afisate. Evident, ca in multe locuri se aplica regula 90/10: noua din zece rid la orice, ca doar au platit bilet. Si, evident, unul din zece face banii. Dar, in mare, cam aceleasi standarde ca la Teatrul de Vara.
Unde se poate vinde mult la multi, deci miroase rau a bani, cineva trebuie sa isi ia responsabilitatea, la nivel national, global si televizat. Comedy Central, canal tv, si-a luat inima in dinti si a scuturat de praf genul, usor plictisit de aceleasi glume sociale, rasiale si desigur, sexuale (aleluia si slava domnului ca exista glume pe baza de sex, ca altfel multi glumetzi ar muri de foame).
Dar, ma rog, nu asta e scopul vizitei ci doar vroiam sa va introduc in context. Am plecat frumos catre mall, intr-o racoroasa seara de aprilie. Ascuns intr-un subsol pe care nu stiu cum de nu l-am dibuit eu pina acum, se afla sala de spectactol, gazduind show-ul numit Improv. Mda, Improv de la improvizatie e un fel de turneu-campionat unde participa indivizi mai mult sau mai putin glumetzi, mai mult sau mai putin cunoscuti. Predictibil, numele principal pe afis e precedat de alte doua nume mai putin cunoscute. Doi baieti care sa care care valizele vedetei, sa faca probele de sunet si sa incalzeasca publicul. Desigur, nu la modul propriu.
Am ajuns frumos in hruba cu pricina, ne-am luat cite o bere sau, dupa preferinta, alte licori adapostite sub umbrelute colorate si ne-am asezat la masuta repartizata de chelnarita. Sala de spectacol arata asa cum se poate observa in orice film american. Ca o sala de restaurant cu o scena mica in mijloc. Multe mese ocupate de grobieni, cu fruntea ingusta cit lama de cutit, din categoria care gilgie si grohaie satisfacuti dar discret la glume decoltate. Altfel, blajini sub privirile scrutatoare ale nevestelor platinate cu mustata si sprincene negre. Exagerez pe ici pe colo...
Prima palma peste ceafa am luat-o de la chelnarita care ne-a informat imediat dupa virgula care urmeaza lui bunaziua ca e obligatoriu sa consumam cel putin doua chestii de pe meniu. Adica, doua unitati de lichide, doua farfurii de solide sau cele doua categorii in orice combinatie. Eu, senina dar indignata, zic adica nu ajunge ca am platit belet trebuie sa indes in stomac si produsele bucatariei proprii? Yeaap, zice scurt don'soara. Buun, zic, amintindu-mi de localul (altfel mult mai reprezentativ pentru cultura americana), unde e complect interzis sa comanzi doua pahare de alcool in acelasi timp. Mai aduceti un paharel cu umbreluta sa tina umbra sticlutzei mele de bere, sa nu se incalzeasca mititica in atmosfera incendiara creata de artisti.
Partea mai proasta e ca, pe cind tocmai gustam al doilea drink, s-a aprins lumina, s-a mai ris o data de final, apoi lumea s-a ridicat si-a iesit brusc. Pai, gindesc cu gura plina, noi mai stam, sa terminam ce-am inceput. Pardon, zice chelnarita, trebuie evacuata sala, ca avem altii la rind, urmatoarea reprezentatie incepe in mai putin de jumatate de ora si trebuie sa -vorba vine- maturam semintele de sub mese. Pai luati paharele si valea, la usa, la bar.
Cit despre comedianti, cum se intimpla de obicei, cei doi caratori de bagaje mi-au parut mult mai simpatici pe cind vedeta era un libidinos, care cum simtea ca ii scapa sala din mina si incep sa caste aia in primele rinduri, mai arunca o gluma porcoasa, unele chiar din categoria 'what the f...'?! Citeva glume bune, niciuna memorabila. Nimic 'improv' dupa parerea mea de desteapta lu' peste.
Dar... se poate spune ca am mai bifat un 'must do' pe ordinea de zi a chestiunilor care trebuie vazute in America! Concluzia? Ne-am luat bilete la Russell Peters in iunie, la teatru, nu la circiuma cu mitocanii. El e indian si mult mai simpatic. “Russell, somebody's gonna get hurt” cu puternic accent indian e de ris, zau!

De la intelepciunea volanului meu

2009-04-05T18:52:00.002-05:00

Fiindca fiecare drum inspre si dinspre serviciu e o excursie in sine, pot spune ca am o experienta de sofer de limuzina categoria pana. Dupa ce imi maninc sandvisul de dimineata si inghit primele trei guri de cafea numai bine ma urc pe highway, pun pe pilot automat si casc gura in jur, la colegii de trafic. In functie de masina pe care o conduc, de cele mai multe ori stii cu cine ai de-a face.
In paranteza fie spus, am avut deunazi o discutie unde s-a pus intebarea: de ce atunci cind vezi ca cineva vrea sa treaca in fata ta apesi acceleratia? Eu, cum ma stiti -piinea lui dumnezeu- zic ca traumele din tinerete isi spun cuvintul, atunci cind, politicos, l-ai lasat pe om sa treaca in fata si-apoi ai platit scump, 30 de mile la viteza 'foarte molcom', ca era doar o banda si aia continua. Iar in spatele tau masina de politie. Escelent!
As vrea sa generalizez si cred ca nu as gresi prea tare, dar deocamdata nu-mi pot argumenta afirmatiile pe baze stiintifice. Deci, ramin in zona de comfort, Chicago si vecinatatile.
In functie de nivelul duiosiei pe care mi-o trezesc, mai ales cind ma nimeresc in spatele lor, cele mai grozave sunt minivan-urile. Ca niste larve grase si lenese, aparent blajine, 99% dintre ele sunt conduse de mamele eroine, femei cu ochii bulbucati, parul vilvoi, cocotate pe volan cu miinile inclestate, care nu reusesc sa se hotarasca unde sa fie mai degraba atente: la drum sau la copiii care se ineaca in mormanul de gunoi, jucarii, haine si mincare de pe bancheta din spate. Copiii sunt de obicei mai importanti.
Urmatorii pe lista sunt van-urile (dubitzele). De cele mai multe ori de firma, sunt conduse de doua categorii distincte. Primii sunt mexicanii veseli si atit de relaxati de parca n-ar avea nimic de facut si nicaieri de ajuns, carora imi vine sa le strig pe geam 'hei, take you time, nu te ingrijora, in fond am toata ziua sa ajung la serviciu, nu?' Categoria cealalta e mai putin prietenoasa, white ori black trash, cu privirea fioroasa si ochii rosii, furiosi pe intreaga lume, ar trece peste tine daca ar putea. Ii simti cum la prima ocazie si fara semnalizare vor fi gramada in fata ta. Intr-o alta viata probabil ar fi fost vatmani pe tramvaiul 27 in Bucuresti..
Dintre cei care ma emotioneaza puternic (judecind dupa tensiunea care mi se ridica foarte sus, desi eu sunt hipotensiva), fac parte taximetristii de downtown. Cei mai multi poarta turbane, barbi, caciuli colorate si codite impletite. Ceilalti s-au adaptat devenind o specie aparte, din care selectia naturala a ales doar pe cei cu pielea tuciurie si maxim trei neuroni, unul pentru stinga-dreapta, unul pentru acceleratie si cel din urma (cel mai mare) pentru frina. Nu a mai ramas nimic pentru semnalizare. Imi vine sa cred ca toti si-au luat masteratul in taximetrie prin Bucuresti.
Mai sunt si unii pe care oricit ai vrea, nu te poti supara. Vapoarele lor sunt ca niste autovehicule peste care a trecut o turma de elefanti. De obicei Cadillac sau Buick. Din spatele volanului rasare un cap cu ochelari si chelie, sau chiar mai bine, o casca de par alb, frumos coafat. Matematica lor e simpla. Oricare ar fi limita de viteza, se imparte la doi si se merge sub ce-a rezultat.
A nu se confunda cu ceilalti posesori de Cadillac. Se pot distinge usor prin jentile argintii stralucitoare care se invirt in sens invers acelor de ceasornic, suspensiile foarte sus, geamurile fumurii si T-Pain racnind infundat si din toti rarunchii in boxele de zece mii de $$.
E si o categorie despre care nu poti sa-ti faci nicio parere: categoria Toyota Camry (sau orice japoneza, coreeana and such). Nu au semne distinctive, parca nu vor nimic decit sa fie trecuti cu vederea. Sunt femei, barbati, chinezi, indieni, bulgari, romani, orice. Sunt viitorii posesori de minivan-uri, SUV-uri, convertible cu doua locuri, orice alta categorie. Singurul lucru dupa care ai putea sa-i diferentiezi e abtibildul cu 'RO' sau 'BG', sau mileul din spate in culorile nationale. Uneori chiar si crucea de lemn sau mataniile agatate de retrovizoare pot spune cite ceva despre tara de origine. Din pacate nimic nu spune despre cum conduc pina nu e prea tirziu si esti priponit in spatele a doi din astia care se intrec in paralel pe soseaua goala, doar un pic sub limita de viteza si-asa jalnica, ramasa de pe vremea trasurilor cu cai.
Desigur, exista si categorii aparte, de lux. Categoria BMW mic si nervos, doua locuri, domn distins, grizonat cu tricou cu guler, tipul cu crosele de golf in portbagaj. Sau sotia, blonda, frumoasa si doar un pic mai tinara decit fiica din prima casatorie. Nici unul nici alta nu circula la 7 dimineata pe sosea insa. Dar circula SUV-urile. De la aspirantii posesori de Honda CR-V pina la cel mai monstruos GM, e tipul de masina pe care orice femeie americanca adevarata si-o doreste: safe, puternica si mare. Atit de mare ca astia ca mine o sa ajungem ca submarinele sa ne montam cite un periscop pe care sa il ridicam 2-3 metri deasupra capotei, sa vedem pe unde mergem. Desigur, din cauza inaltimii la care opereaza, asemenea soferi ar avea nevoie de indicatii speciale, de controlori de trafic care sa dirijeze situatia in marea de masinutze. Dar pina la remedierea situatiei ridica si ei din umeri si merg pe principiul: da-te sa nu te calc.
Cei mai curajosi, aparent si cei mai periculosi, sunt outcast-ii cu tablele sifonate si atirninde, cu farurile sarite din orbite, lasind in urma un nor de fum si praf de rugina. Astia trec ca vintul si ca gindul, rinjind, fluturind caroseria ca o vrajitoare pe matura, numai sa indraznesti sa te iei la intrecere cu ei ca o frina scurta ti-a si crescut asigurarea care tocmai le-a platit reparatiile.
Cit despre mine, sunt inca under cover, mentin un low profile. Umblu la volanul papusicii rosii, model secolul trecut, care a inceput sa rugineasca pe la subrat, si ma tem ca rasufla cam greu cind infig piciorul in acceleratie dar am un sistem de sunet performant si daca hiriie prea urit dau muzica mai tare si aproape ma simt ca in BMW.
Oricum, daca ma oftic imi cumpar un tren alb, decapotabil, ii pun jenti aurii, imi agat o cruce mare cu cristale swarovski de retrovizoare, imbrac treningul asortat si conduc cu 30 pe banda din mijloc. Nah!

Arta Conversatiei (Bunaziua Caciula!..)

2009-03-30T21:37:00.002-05:00

Sunt citeva masive muntoase intre americani si romani in ce priveste comunicarea de zi cu zi, sa-i zicem bunaziista. Cineva ar spune ca americanii sunt politicosi pina peste poate. Doamne-fereste sa nu care cumva sa te deranjeze, ca nu se stie niciodata cind vor avea nevoie de ceva de la tine. Noua insa ne place adevarul verde-n fatza, nu vrem sa parem a fi altcineva, sa fim confundati. Noi suntem romani, ne ghidam dupa regula din bancul cu pompa (cei care stiu bancul sa-l spuna si celorlalti).
Prin comparatie, unul din lucrurile care ma distreaza pina la eruptie de piele e conversatia de salon pe cale de disparitie in anumite zone ale lumii, redescoperite aici. Chiar daca iti atirna creierul intr-o parte, te impiedici in tivul de la fusta si te calci pe miini, sau versi cafeaua fiebinte in poala la fiecare sorbitura, de luni dimineata pina marti seara cineva te va intreba: deci, te-ai dixtrat in uichend? Dupa ce am raspuns constincioasa la primelee 325 de ture, m-a pocnit revelatia: nobody gives a shit. E un fel de how do you do special croit sa-ti semnalizeze ca nu mai esti acasa in gradina, si deci sa nu te mai scarpini fara jena la neste treburi. Eh, oboseste treaba cam pe miercuri seara, caci chiar de la prima ora joi cineva deschide subiectul: deci, ce planuri ai pentru uichend? Oh, ma coplesesc atita entuziasm si interes pentru scopul principal al adunarii noastre zilnice!
Nu ca i-ar pasa intr-adevar cuiva ce fac sau am facut uichendul trecut sau viitor, dar pare sa nu fie dureros sa fii politicos. A dracului asta, cu accentul ei rusesc. Sau frantuzesc, ca nu se pot hotari.
Oricum, desi ma plictisesc discutiile din categoria 'planuri de uichend', nu pot sa ma abtin sa nu observ ca americanii ma suna mai des asa, doar sa ma intrebe ce mai fac. Americani necunoscuti nu mi-au cerut niciodata prietenia pe hi5 (sau echivalente) si nici nu-si inchipuie ca daca am mincat salam cu soia de la aceeasi firma suntem amici pe linkedin. Oameni pe care nu-i cunosc imi scriu ca si cum ne-am cunoaste si dupa primul meil obosesc de atita comunicare si se culca inapoi linistiti. Oameni pe care-i cunosc isi pierd irecuperabil apelurile pierdute. Oameni nu au curiozitatea sa dea un telefon de bunaziua. Dar se supara si ma dojenesc ca nu i-am mai sunat demult. Cunostinte carora le trimit emailuri prietenoase si utile imi transmit vorba prin purtator de cuvint. Sau impresar. Sau nu transmit nicio vorba, ca emailurile costa timp si timpul costa bani, si e criza, si oricum..
Si peste toate acestea, o voce agasata care aproape ma trage de un nasture: draga, nu inteleg ce-i cu romanii astia, de ce nu sunt si ei uniti, asa ca altii? Ca incerci sa legi de-o comunitate si uite, tu, nu se misca nimic. Oh, demult n-am mai ris asa! Asa ca m-am asezat sa crosetez la gura sobei intr-o frumoasa seara de iarna de aproape aprilie si ma gindesc: chiar asa, oare de ce? Cine e de vina ca nu stim sa ne purtam civilizat? Turcii ar putea fi primii pe lista. Niste barbari. Sau dacii si romanii. Niste mitocani, si unii si altii. Sau poate nu se misca pentru ca nu se gaseste cineva competent si care sa ne merite. Pentru ca cineva trebuie sa raspunda la telefon, sa para ca-i pasa, sa scrie un email macar. Sau o scrisoare. Sau macar o vedere din Indiana: bula mort, vind trabant. Semnat: mata (cum se aude, fara cratima, cu diacritica)!
Ridem de americani si de obiceiurile lor ridicole, auzi tu, draga, ce prosti, sa-si trimita kilograme de felicitari de Paste, Revelion, Ziua Armatei, Hanukkah sau faranicioocazie. Ce timpenie sa te intrebe la fiecare 5 minute ce mai faci. Sau sa se prefaca ca-i intereseaza de tine, ba chiar sa te sune o data la 6 luni doar asa sa fie siguri ca mai esti viu, deci nu te taie inca de pe lista de cadouri de Craciun!
Colegii mei americani carora nu le pasa neaparat de aiurita cu care uneori nu te poti intelege mi-au decorat biroul cu baloane cu ocazia graduarii (cum ar veni am terminat scoala). Definitely, niste falsi.
Iar singura vedere pe care am primit-o de cind sunt in America e de la o americanca. O oportunista, desigur!

Orice asemanare cu personaje reale este desigur...

Chris Brown, Rihanna si Criza

2009-03-14T16:52:00.004-05:00

Oh, nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu primele doua parti ale subiectului compus de mai sus. Am deja o teorie potrivit careia orice am face, la un moment dat tot iese la iveala maimuta din noi. Dar imi trebuia un motiv sa-mi expun teoria. Ei bine, iata!

De fapt ce ma intereseaza si ma fascineaza e reactia mondiala la auzul vestii ca suntem in criza. Si imi amintesc de o sedinta cu toata compania, undeva prin octombrie, unde ni se aduce la cunostinta ca s-a dat dezlegare la criza deci –atentie, nu panicati!- vin vremuri grele. Phuah, am schimbat colega mea (cealalta romanca a firmei) si cu mine priviri cu subinteles si am zimbit doct. Pe noi ne scuzati de la sedinta asta, noi stim de criza, ne-am nascut in ea. Nici nu stim alte vremuri decit de criza. Habar n-avem cum arata vremurile bune. Cred ca noi (sau rusii, in cel mai rau caz) am inventat conceptul de criza. Panica -trebuie sa recunosc- e un domeniu mult mai vast si mai subtil. Se bazeaza mai mult pe tehnici de marketing Hollywood-style, asa ca tind sa-i creditez pe americani cu inventia asta. Asa ca hai Lucica, sa ne intoarcem la birourile noastre, ca astora li s-a terminat campania electorale, alegerile si investirea si le trebuie o noua sursa de adrenalina!

Cum se vede criza de aici? Se vede ca o curatenie de primavara. Toate presurile sub care au stat pitite gunoaie ani de zile sunt obligate sa fie scoase afara si scuturate in vazul lumii. Uneori se arunca cu totul. Se da faliment. Sunt doua categorii principale de client, pe gustul fiecarui tip de personalitate: Chapter 7 si Chapter 11. Unii merg pe cifra magica. Asta inseamna definitiv si irevocabil, inseamna ca declari raspicat si pe proprie raspundere ca esti atit de prost incit te-ai adus pe tine insuti la sapa de lemn si nimic nu te mai poate salva. Iar creditorii sa-si puna pofta-n cui. Chapter 11 s-a nascut pentru vulpi cu bretonul intr-o parte care au pofta sa zica ‘stop joc’, am gresit, pot sa mai dau o data? Adica stati asa si nu va miscati, mai tragem o dubla, ca avem scutire de la stat contra tragerii la raspundere si am fost si bolnav cind am fost mic. Noi, pluralul majestatii.
Astfel, in functie de cine esti, in ce echipa joci si cit ai stomacul de tare, criza e o oportunitate sau o amenintare. Depinde cit pierzi si in ce context. Bill Gates a pierdut $18 miliarde pina acum si nu pare a fi in pragul sinuciderii. Un optimist ar spune ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, banii se muta in alte buzunare. Motiv de bucurie, poate-i gasesc eu!

Altfel, criza asta s-ar putea sa fie cel mai bun consilier in nutritie si gatit pe care l-au vazut americanii in ultimii 20 de ani or so de cind fac pina si clatitele din apa si ‘praf de clatite’. Tot criza s-ar putea sa forteze toti grasii si nu numai la mersul pe jos, carat macar 2-3 sacosele cu mina de la piata si alte activitati fitness in aer liber.

Un singur lucru nu cred ca o sa li se intimple americanilor: nu cred ca or sa cada in depresie, in nihilism. Asta desigur daca nu cumva e prea tirziu si deja s-au infiltrat prea multi romani printre ei, care au inteles demult si predica cui e dispus sa asculte cit suntem de oropsiti, cum toti sunt niste nenorociti care ne fura si noi nu putem sa facem nimic decit sa dam din gura.

Cit despre relatia mea personala cu criza, hmm.. eu fac parte din Generatia X, unde X poate fi orice variabila intre minus si plus infinit. Cit imi merge internetul si am semnal la telefon o sa supravietuiesc fie criza cit de grea. Benzina a scazut la juma’ de pret iar masina inca mai merge, saraca. Vremuri numai bune de pribegie, ce mai!

Limba mea e o comoara

2009-02-15T14:49:00.003-06:00

“Pamintul, pamintul de sub talpile noatre. […]Gasim pamint pe care sa ne statornicim. In India, in locul acesta obsedat de loc, a-apartine-locului-tau, a-ti-cunoaste-locul, ni se acorda de cele mai multe ori un loc, si asta este! fara argumente, accepta si mergi mai departe. Dar (…) nu am putut accepta acest lucru, noi ne-am dislocat. Printre marile conflicte ale omului- bine, rau, rational/irational etc. – exista si un puternic conflict intre fantezia numita Acasa si fantezia numita Departe, intre visul radacinilor si mirajul calatoriei.” Salman Rushdie - Pamintul de sub talpile ei

Pina sa ma dau de trei ori peste cap si sa ma prefac in (aproape) americanca, am avut asa un sentiment cu ochii rotunzi si umezi ca toti scriitorii, cit ar fi ei de universali, au scris – clar!- in limba romana. Cu putin mai multa bunavointa (sau ignoranta?) as fi putut crede chiar ca au scris pentru mine, special. Dovada ca nu sunt singura care gindeste asa e babutza din avionul cu care m-am intors din vacanta. Batrina cu papornita si cu batic s-a straduit sa faca conversatie cu mine si cu jumatate de avion in bulgareste, neveniindu-i sa creada ca nici daca vorbeste mai tare tot nu intelege nimeni o boaba.
Deci, cum spuneam…
Cind am ajuns in America vorbeam engleza exact la fel cum vorbeam si mandarina. Doar ca parca mai intelegeam cite ceva pe ici pe colo, un pic mai mult decit inteleg din rusa pe care am studiat-o timp de 7 ani. Vorba vine ‘studiat’, puah!
Primele semne ca cineva nu intelege o boaba din ce zici: zimbeste larg, da din cap afirmativ si intelegator, si daca pui o intrebare de genul “alba sau neagra, tu ce crezi?” iti raspunde cu cel mai entuziast DA posibil. Asta la incepatori. La avansati se da un raspuns evaziv, ceva ce s-ar potrivi la orice. Gen:
- Cum te cheama?
- Hmm. Poate.. I don’t know ce sa zic!..
Fiindca mi s-a intimplat sa cad in ambele categorii si –evident- in amble capcane lingvistice, m-am julit in penibil si mi-am dezvoltat o noua strategie: ochii mari, batut din gene, intrebat senin: huh, ce-i aia?
Sa se ridica cortina!
Printre cele mai interesante experiente au fost primele luni la Marriott. In fond, la front desk ai de-a face cu oameni tot timpul. Ei vor, ei cer, se pling, doresc, au nevoi, povesti de spus, nervi de varsat. Intr-o extrema e cucoana care a batut cu pumnul in masa si a cerut pe cineva care vorbeste engleza cum trebuie (motiv care i-a atras surghiunul in aripa cea mai indepartata a hotelului, intr-o frumoasa camera intre lift si masina de gheata, cu priveliste catre autostrada). In cealalta extrema polarizeaza restul de 95%, sute de oameni pe zi. Fiecare cu cite o cerere, intrebare sau comentariu care imi ridica o sprinceana. Cred ca un examen de fund de ochi in asemenea momente ar dezvalui compilatorul si scannerul lucrind febrile, cautind in baza de date o explicatie rationala, un sens la ce mi s-a cerut. Ei bine, dupa o munca istovitoare si fara rezultat zimbesc si zic: schiuzmi? Cu alte cuvinte: come again?! De cele mai multe ori asa-zisul interlocutor spune acelasi lucru cu aceleasi cuvinte.. damn it, saracie mare in dictionare, cu criza asta nici de sinonime nu le mai arde americanilor. Si-atunci ridic un deget: just a second! Ma reped la prima colega: asta zice ceva dar stii ce-i haios? Habar nu-nteleg tocmai esentialul! Fata ride si imi rezolva problema. Toti rid si ma mingiie usor pe crestet. Eu zimbesc timp. Cortina cade. Aplauze.
Scena 2.
Cineva suna si zice: Can I have a #$@&%# in my room? A.. WHAT?? zic eu dar prea tirziu ca deja am inchis telefonul. Asa ca am doua variante. Ori zic ca Plesa: sa se duca cineva acolo sa-i duca aia lu’ ala. Sau cer ajutor: ala a comandat o sticla de vin si mai vrea ceva dar nu stiu ce… ah, zice colega, vrea un desfacator! Duh!! Desigur ca desfacator, ma bat cu palma peste frunte! Ce-ar fi putut sa vrea, un crocodil de plastic pe care cind il apesi pe burta vomita cuburi de gheata??
Scena 3 (Se petrece in prezent.)
Oameni cu priviri inteligente ma inconjoara, sedinta, se vorbeste de trendul general, de CTR si conversion rate, de buy-flow, strategy and tactics, customer acquisition, challenges and shit! Si in toata aceasta concentrare se aude un glas cristalin: da’ ce-i aia squirelly? Se aud poc-poc cazind fetze si apoi toti rid in cor. Am intrat din nou in legenda.. De atunci, de fiecare data cind explica o strategie gen I kinda got these numbers out of my ass, seful meu foarte plastic in descrieri se intoarce si ma intreaba serios: you got that, didn’t you? Alo, domnu’, om fi noi de pe continente diferite, dar teoriile si strategiile le scoatem toti din acelasi loc, pe orice limba! E adevarat totusi ca, in functie de ce maninca fiecare, unele teorii miros a pansele, altele a rahat.. Dar asta e doar o chestiune de perspectiva, sau altfel spus, daca esti sau nu pe directia vintului.

Lectie de Emigrare

2009-02-06T21:48:00.003-06:00

De la o vreme primesc tot felul de meiluri de la oameni care ma chestioneaza despre America, cit se cistiga, unde sunt mai multi romani, cum se ia interviul la ambasada, cine are dreptate.. Cred ca imi deschid un cabinet online de consultanta. Par simpatica, obiectiva si sincera, mi s-a zis! Ce mai, niciun avocat specializat in immigration stuff nu-mi poate tine piept! (Mda, exista si asa ceva aici).

Sa dai sfaturi care ar putea la un moment dat sa schimbe complet viata unui om e treaba grea, responsabilitate mare monsher! Asadar, ca sa nu gresesc sau sa ma repet chiar de la prima consultatie, precum si ca sa-mi consolidez reputatia (plus un pic de marketing), prima lectie despre emigrare o dau gratis la toata lumea. Asadar, asezati-va la locurili voastre sa vada si doamna grasa din spate, scoateti carnetelele si notati, ca pina apare filmul mai dureaza.

Titlu:
Lectie despre America - Cum sa emigrezi ca la carte

Publicul Tinta:
Dudes si dudettes care vor sa vada cum arata lumea de pe partea de vest a oceanului Atlantic.

Obiectiv:
Sa venim in intimpinarea celor de mai sus, sa le aratam:
1. Cit de misto si de realizati pot fi ca noi astia de succes.
2. Cit de nasol pot fi ca noi astia carora nu “ne vine bine america”.

Ipoteze:
1. Nu mori de foame decit daca ti-e lene sa mesteci.
2. Frica e pusa acolo doar ca sa nu plictisesti.
3. Vintul bate dincotro pe-a cui (beep) o sugi mai bine!

Conditii de Participare la Emigrare:
1. Sa nu fii legat ombilical de nimic acolo. Un ombilic netaiat e un ombilic cu fundul in doua luntri. Un ombilic cu fundul in doua luntri cade el singur in ea.
2. Sa ai o parerea suficient de buna despre tine si o finetze care nu transpare, ambele rezistente la impactul cu puterea de decizie a unui retard cu IQ-ul sub 70.
3. Sa intelegi ca atunci cind nu intelegi ce sa vorbeste desi intelegi cuvintele nu e neaparat despre tine. Asa cum, oricit de integrat ai fi, nu o sa prinzi american sa rida la bancuri cu Bula, amintiri despre crevetii vietnamezi din care se construiau vitrine art deco in Alimentara, sau Stela si Arsinel on demand.
4. Sa nu traiesti exclusiv printre romani. Asta poti sa faci si in Romania, nu e nevoie sa bati atita drum. Si apoi birfa, prostul gust si mitocania au fost repartizate fara discriminare si altor popoare, de fatza in orice imprejurare prin reprezentantii lor.
5. Cu cit esti mai tinar cu atit e mai usor si mai probabil sa uiti sa vorbeste romaneste complect. Daca nici macar nu stii sa scrii corect si mai bine, ai mari sanse sa te intelegi si cu restul de 90% din compatrioti!
6. Sa fii capabil sa NU fii in control tot timpul! E foarte obositor sa incerci sa convingi oameni care iti zimbesc fermecator in timp ce te refuza categoric si te arunca pe usa afara.
7. Sa nu clachezi nervos chiar de la primul handicapat caruia ii curge saliva in coltul gurii dar vorbeste engleza mai bine ca tine.
8. Sa nu crezi ca esti mai destept, mai simpatic sau mai smecher doar fiindca vii de acolo. Nu uita, aici sunt si evrei, greci, turci, polonezi, rusi, ucrainieni, chinezi, indieni si congolezi si toti cred ca pedigree-ul lor e cel mai semetz.
9. Sa pornesti din prima secunda de la ideea fixa ce e ceva definitiv. Daca privesti in urma, vrajitoarea cea rea si vocea lui Banica Jr. te vor chema inapoi iar dorul de merdenele si eugenii te va rapune, eventually…
10. Sa inveti sa traiesti cu gindul ca 80% din tot ce ai fost si ai facut acolo nu conteaza. Nu ca ar valora ceva..
11. Pentru unii muma pentru altii ciuma! Emigrarea nu se recomanda decit celor care n-au ridicat din sprincene la punctele anterioare. Daca apar manifestari neplacute niciun doctor nu va poate ajuta. La primele semne de iritare, indigestie sau alergie, incetati administrarea. Cu cit insistati mai tare cu atit efectele secundare sunt mai profunde si mai greu de vindecat.

Celor care se indoiesc vreo secunda de seriozitatea chiar si a celui mai insignifiant gind mentionat mai sus: uneori un efort de gindire are ca singur rezultat doar un amarit de atac cerebral! Sau poate nici atit?

Tema pentru acasa (sau leapsa pentru cine se simte):
Ce ai face daca nu ti-ar fi frica?

Haideti sa putem = Yes We Can

2009-01-20T21:54:00.002-06:00

Aveam in facultate un coleg-prieten care zicea ca, de fiecare data cind isi pare lui insusi foarte destept, citeste dintr-o carte in care un individ genial care a inventat o teorie isi explica ca pentru idioti revelatia. Treaba pe care el, colegul-amic cu greu a inteles-o, si asta cu creionul in mina.
Well, am luat modeul si de fiecare data cind mi se pare ca sunt desteapta si ce tare sunt ca lucrez in marketing ma uit la un eveniment din politica americana si aproape imi dau lacrimile de admiratie. Am privit investirea noului si celui de-al 44-lea presedinte american cu mare emotie (ca sa nu-i zic invidie) profesionala, in acelasi timp cu aceeasi detasare emotionala cu care m-am uitat la debate-urile televizate din perioada electorala. Cred ca intr-o viata anterioara am lucrat ca marketer pentru campanii electorale.

Sa fi fost dimineata cred, eram abia la a treia cafea cind colegii mei de la tehnic au instalat in cel mai mare birou un proiector conectat la computer conectat la Internet, Internetul insusi emotionat pregatindu-se tot pentru transmisia in direct a Evenimentului Inauguration Day. Mare minune Internetul asta, incep sa ma intreb la ce o folosi oare televizorul.. ca nu-mi amintesc…Ah, da, ca sa se vada Internetul mai maaare!!
Dar revin, conectati la Facebook (?!) care a transmis in direct prin CNN (presupun ca echipa de filmare de la Facebook n-a mai gasit acreditari, bwahaha!), am asistat alaturi de colegii mei americani la momentul istoric, proiectat direct in ceafa unei colege care isi avea biroul exact pe peretele cel mai gol si care se potrivea perfect cu culoarea ciocolatie a lui Barak. Pardon, domnul presedinte Barak!
Asadar, am asistat in premiera la cel mai mindru intre show-urile puse in scena de cei mai mari regizori hollywoodieni, de maestrii realizatori de evenimente si de marketing/advertising guru. Cel mai scump si mai profitabil produs american s-a lansat astazi pe piata, in admiratia citorva milioane de fani prezenti pe gazon si in direct pe toate posturile din lume. Pariez ca cel putin 90% din populatia globului care are acces la un televizor a vazut. L-a vazut pe Black Token (pentru cunoscatori!) rosind incurcat ca a uitat cuvintele la Juramint! Nevasta s-a incruntat un pic si pariez ca in seara asta doarme pe canapea. La Casa Alba, deci orisicit!
In schimb Discursul… Discursul a fost magistral, minte cu nerusinare cel care spune ca macar o lacrima in coltul ochiului n-a avut! Colegii mei si cu mine (cum se spune elegant!) cu rasuflarea taiata am ascultat vrajiti iar in momentul cind doamna cu voce calda dar ferma a cerut ca toti sa se ridice pe membrele inferioare, jur ca ne-am ridicat si noi de pe coltul biroului. Parol!
Discursul a fost asa cum trebuie sa fie unul de presedinte al celei mai influente tari din lume, ba chiar mai bine, cu de toate, cu piine si cu circ, cu lacrimi si indemnuri patriotice. In afara de obisnuita fanfaronada cu “noi, cel mai liber popor din lume (sanchi!)”, ideea principala adresata americanilor mi s-a parut de un bun-simt dumnezeiesc: Get Your Ass to Work!! Asta daca vreti sa mai prindem revelionul urmator!..
Mi-a mai placut felul in care nu s-a dat vina pe dusmanii poporului, pe trecut, pe turcii cotropitori, pe vremea rea, pe tuica si vinul care nu s-au facut. Nici macar pe Bush saracul. A fost pupat pe frunte, multumit frumos pentru atentie (si mai ales pentru cit de bine a dat Barak prin comparatie) si trimis frumusel la el acasa in Texas, departe de orice decizie mai grea decit care pe crac in care picior sa-l imbrac primul?..
Singura dezamagire a fost ca, atunci cind s-a cintat imnul, nimeni, dar absolut nimeni din adunarea mea, nu a pus mina la piept si sa murmure fals Tricolorul! Eu asa as fi facut!
God Bless America! Parerea mea!

Starea Vremii in Direct

2009-01-15T20:39:00.008-06:00

Nu-mi amintesc sa-mi fi fost frig pina pe la 14 ani. Poate pentru ca n-am trait in Chicago pina de curind? Pentru ca sunt o fire optimista nu pot sa nu ma felicit si pe aceasta cale ca nu mi-am ales calea pribegiei prin cimpurile viscolite ale mai nordicilor prieteni canadieni. No offence! Brr!
Asadar, de vreo saptamina ninge. Cu orice ocazie. Cit se poate, in cantitati americane. Munti uriasi de zapada alba crispy-scirtiitoare se intind cit vezi cu ochii. Ochii pe care daca nu-i misti continuu poti avea surpriza sa iti inghete asa, intr-o mirare, chiar cind gradele Celsius se intilnesc cu cele Fahrenheit! Caci –surpriza- se intilnesc! Cit vezi cu ochii, ca-n povestile cu mindre seceratoare-n (ori treieratoare, ca mereu uit) stralucind in lanurile aurii, ei bine, cam asa au ajuns plugurile cele mai importante vehicule, chiar mai importante decit masina de politie, salvarea si pompierii. Toti ii urmam umili.
Poate a mai fost zapada si anii trecuti dar eu traiam in bula mea neviscolita, de 1 mila diametru, intre serviciu si casa. Anul asta am fost avansata, asa cam cu 2x40 km pe zi de avansata. Ceea ce a insemnat un fel de botez al nametului (or nametelui?!) pe care frumosul Chicago mi l-a aplicat peste ceafa, cu fatza in zapada, ca la un amic bun dar fraier: Donny, did you listen to the dude’s story? Duh!
Drept pentru care starea vremii si mersul traficului au devenit specialitatea mea de baza, pot sa dau meditatii la cele doua materii, chiar si soferilor de limuzina, taxi sau camion. Cel putin pe traseul meu zilnic!
Ei bine, cum merg eu zi de vara pina-n seara, am timp sa maninc o piine, sa beau o cafea mare, sa dezvolt vreo teorie despre viata si femeile la volan, si chiar sa dau legatura in direct in studiourile din Romania, chiar inainte de miezul noptii. Intre aceste activitati observ lucruri, cum ar fi actiunile primariilor celor 3214 de comune/suburbii prin care trec. Cu cit taxele (a se citi impozite!) sunt mai mari, cu atit e mai elegant maturata zapada. Si cam e! Ma si oftic, ca pe astia nu ii ia dom’le pe nepregatite iarna, cum il lua pe Basescu cind era el la Primarie! La primul fulg de nea –atunci cind toti uita subit sa conduca- armate de pluguri sunt lasate libere pe strazi si pina nu construiesc cazemate si usuca strada nu se lasa. M-am si ‘spaimintat intr-o zi vazind aproape venind peste mine, pe sensul celalalt, trei plugurui in formatie, ca pasarile calatoare, maturind cit colo un viscol care altora le-ar lua cel putin 3 luni sa-l dovedeasca. Desigur, trec azi, trec miine si pe unde trec ele ramin cratere cit sa-si faca cuib familii intregi de bursuci. Masina mea n-a mai suferit asa traume fizice si psihice de pe vremea cind mi-am spart ochelarii si conduceam fara… Cind am vazut dezmatul, am pus doua perechi de ochi si am incepul slalom urias, ca in vremurile tineretii mele in care caram Olcitul in spate si din cind in cind il mai salvam de prin gropile localitatii. Desigur, cum am invatat la cursul de Planning & Strategy mi-am facut frumos mintal o harta, cu mini-trasee, pe categorii, nivelul 1, 2, 3 samd. Zis si facut, a mers treaba ca unsa! Exac’ pina am memorat harta! A patra zi am constatat ca se astupasera gropile. Astia-s bat joc de mine! Pai, asa se face treaba, te apuci in toiul iernii sa repari gropile?!? Cind abia imi construisem un plan menit sa functioneze pina la vara!? La noi nu se face asa ceva, cine se crede americanii astia sa strice orinduiala lumii, acum cind tocmai ce ma invatasem??! Tare furioasa am fost pret de vreo 20 de secunde, exact pina n-am mai cazut in groapa de care uitam mereu…
Concluzia e simpla si merita reiterata: iarna nu-i ca vara, asa ca fuck it, dude, let’s go bowling!
Ce ne facem totusi cu toti bursucii ramasi astfel fara adapost?...

Weeweechiou*

2009-01-03T19:10:00.008-06:00

Am reusit si anul asta sa evit cu delicatete o implicare emotionala prea profunda in sezonul sarbatorilor, in care oamenii uita chiar si dictionarul de baza –ala de 500 de cuvinte- si folosesc pentru vreo 2 saptamini (cel putin!) unul format din “happy holidays” plus citeva variante. Asta pentru ca nu exista “merry christmas”, cel putin nu in lumea corporate. Nu e politically correct. Daca doamne-fereste esti chinez, sau indian, sau chiar evreu, te-ai putea simti jignit pina in fundul sufletului tau altfel perfect American. Singura care ureaza Merry Christmas cu toata gura fara discriminare si cu mare bucurie e colega mea, evreica, care considera ca mos Craciun vine atunci cind crezi in el no matter ce religie esti. Cute!

Cu toate astea, Craciunul e in continuare aceesi sarbatoare marcata de toate culorile de americani prin imbuibare si cadorisire pina la refuz. Plus o mare de shopping. Caci n-am mai vazut atita trafic in parcarea de la mall de cind s-a dat fasole cu cirnati gratis pe 1 decembrie in Bucuresti. Sau de cind Musetescu a impartit ceai de musetel alegatorilor in campania electorala.

Desigur, si anul asta am primit cel putin un cadou la care sa ma uit cind sunt depresiva si mi se pare ca n-am niciun scop in viata. Caci, desi sustin cit pot economia de consum, sunt chestii care ma fac sa ma opresc din cursul lin al vietii si alunecind in pozitia Ginditorului sa-mi pun intrebarea: cine esti, de unde vii, si la ce dracu’ folosesti?

Una peste alta, ma simt vinovata cind vad oameni in jurul meu care incep anul cu scopuri bine definite. “De la 1 ianuarie ma las de fumat”. “Anul asta imi iau casa”. “Pina la sfirsitul anului pun deoparte un million de dolari, cash, in bancnote mici si nemarcate”. Si ma simt si nelinistita pentru ca (vorba aia!) trebuie sa am grija ce-mi doresc, daca mi se intimpla?! Daca doamne-fereste imi pun in cap chestii nepotrivite, sau care nu-mi trebuie, unde le mai pun sip e astea? Vorba unui breloc pe care l-am primit cadou la un Craciun (apropo de cadouri interesante): mai bine sa ai si sa n-ai nevoie decit sa iti doresti si sa n-ai. Corect, iata un breloc drept de urmat!

Asadar, zic sa-mi fac o lista cu chestiuni care merita atentia, la care necesit imbunatatiri, impliniri, sau pur si simplu imi trebuie, ca altfel nu se mai poate. Dar tocmai am terminat o carte si ma simt intelectuala. Parca mi-as dori o masina noua (macar mai noua decit mine), parca mi-as dori mai multi bani, parca mi-as dori o vacanta in Caraibe, sau Hawaii, sau macar San Diego. Ba chiar visez la o functie de raspundere. Dar vad atita dispret fata de lucrurile astea lumesti, incit parca ma si simt prost si atunci imi doresc doar sa fie pace pe pamint! Si-apoi sa moara toti wraith, sa nu mai fie cretini (mai mari ca mine!) si sa se construiasca sosele speciale pentru femei cu van-uri, isterici care claxoneaza doar ca sa se racoreasca si soferi de taxi! Mi-as mai dori ca cei care vorbesc despre lucruri de care n-au habar sa ajunga sa le cunoasca, iar cei care au mereu dreptate sa inteleaga ca uneori e mai bine sa zimbesti decit sa ai dreptate.

Celor care nu inteleg nimic le doresc sa ramina asa si-o sa le fie bine.

Va anunt ca va doresc un an nou!

*Titlul provine de la celebrul colind popular "Weeweechiou a Merry Christmas!"

O tara de sacose

2008-12-13T09:24:00.011-06:00

Am gasit o tara…
Dupa trei frumoase saptamini petrecute intr-o tara indepartata, mi-am indesat valizele mele americane made in china inapoi in sifonier, m-am aruncat pe canapea si-am rasuflat usurata: pfui, bine ca am ajuns inapoi acasa! Dupa o sumara analiza a acestei declaratii incendiare, cineva foarte inteligent a decretat: se vede treaba ca incepi sa te transformi in americanca. Sper, imi spun in gind, ca tare n-as vrea sa traiesc in doua luntri cu pardon-scuzati si cu inima frinta in doua, vorba cintecului: jumatate tu, jumatate nu! Mai simt urme de nelinisti care din cind in cind imi umbresc mintea odihnita dar imi trec din ce in ce in mai repede, e suficient sa mai citesc o stire ceva pe net, orice domeniu e bun, de la politica pina la sinii Andreei Marin.

As fi putut sa jur ca am sa ramin bucuresteanca in adincul sufletului meu mic si negru. Asta pina am vazut primul ciine vagabond si am exclamat cu maxima uimire: ia uiteee, un ciine vagabond! Apoi m-am uitat in jur sa vad daca m-a auzit cineva.. Ce usor uita omul, mi-am zis, nerecunoscatoare speciei care m-a ajutat sa-mi inving fricile, sa alerg mai repede si sa ma apar de animale salbatice. Acum ma uit la veverite cu aceeasi indiferenta cu care deunazi priveam prietenii jigariti ai omului, mai ales al babelor miloase de pe scara.
Insa ce m-a uimit cel mai mult a fost incredibila nemiscare in care am gasit o tara care pare atit de schimbata. O zugraveala pe ici pe colo dar niciun bloc complet cirpit. Un panou publicitar care acopera in intregime o fatada ramasa nu se stie cum in picioare, in spatele careia sa casca haul pe care numai gunoaie si tigani il mai pot umple. Si il umplu! O mare de masini haotice, si peste toate vesnica intrebare pe care invariabil toti cunoscutii mi-au rinjit-o in nas: Ce ma, esti jmechera, ai aifon? Ei, as fi putut eu fi smechera, dar nu mi-a zis nimeni ca acolo nici nu existi daca n-ai macar doua mobile!

Am gasit o tara ca o mare de oameni carindu-si viata de zi cu zi intr-o sacosa de plastec. Vorba lui Braila: buletinul, banii, cheile si chieptanul. Plus ce-o mai fi, un sandvis, telefoanele mobile, de fapt nici n-are importanta ce indesi inauntru, important e cit de bine arata sacosa, sa fie sau macar sa para scumpa.
Am vazut mall-uri intregi de femei lasind in urma dire de parfum prost, chinuite de un singur gind: cum sa-si asorteze singura sacosa eleganta brenduita (eventual Marks & Spencer) incit sa para bogate, stilate, ce mai, bine imbracate! Apoi am vazut intersectii defulind barbati isterici spijiniti in claxoane, in pragul unor crize de epilepsie la orice nefericit fara abilitati de sofer de formula 1. Strazile mi-au parut mici, ca si mall-urile, ca si hypermarket-urile, ceea ce n-ar fi un lucru rau, o tara mica are strazi si mall-uri mici, deh, altfel ar fi acromegalica (daca pot sa ma exprim asa)! Dar si orizontul mi-a parut mic. Suntem in continuare mindri foc ca suntem romani si mergem pe o singura banda cu 20km/ora in spatele unei carute, injurind orice si pe oricine, in ordine alfabetica.

Apoi am gasit o tara de cunostinte, oameni cu care mai demult aveam ceva in comun, oameni ocupati –mult mai americani decit americanii de ocupati– sa faca bani, bani cit mai multi, sa-si poata cumpara cizmele alea de $200 de la mall, cizme pe care ne-a-pa-rat scrie numele firmei mare de tot cu litere din cristale Swarowski.

Overall, am gasit o tara unde daca zimbesti unui necunoscut pe strada in cel mai fericit caz trece pe partea ailalta, asta ca sa nu-ti dea vreo doua dupa ceafa. Unde vatmanul iti inchide usile in nas, rinjeste si porneste tramvaiul, cu bucuria ca exista totusi un lucru macar pe care-l poate controla in viata lui mizera. Unde orice ai cere raspunsul incepe invariabil cu “nu se poate” sau “da, dar…” iar chelnarita te serveste in functie de valoarea cizmelor pe care le porti!

Si pentru ca tara asta trebuia sa poarte un nume, ei bine, sa-i spunem Romania. Scurta descriere: Ploaie de bani si concert de manele!

Recunosc ca si americanii au o poala de chestii la care fie ma umfla risul sau ma irita pina la alergie dar e ceva, un lucru mic cit o gamalie de ac, care imi face alegerea mai usoara: la aeroport, dupa ce m-a controlat la pasaport si am trecut neobservata cu cei doi litri de tuica homemade, negresa grasa din spatele ghiseului mi-a zimbit cu toti dintii si mi-a spus Welcome home!

PS: Desigur, au fost si lucruri bune, dar nu sunt totusi complet americanizata iar rominca pricinoasa din mine nu si le aminteste…

Adaogire ulterioara: pentru gindurile si sentimentele pe care mintea mea cea proasta de femeie nu le-a cuprins (sau nu le-a tinut minte), continuarea amanuntita a analizei e aici.

E sau nu e americanii prosti?

2008-10-04T22:03:00.006-05:00

Oamenii se impart in doua categorii: cei care impart oamenii in categorii si ceilalti. Care ceilalti?
Cred ca in sufletul fiecaruia oase roade un mic statistician, care din cind in cind - la nevoie – iese la suprafata. Incepe in copilarie cind la masa apreciaza dintr-o privire cine are bucata mai buna. Desigur e mereu altcineva. Apoi masoara diagonala televizorului vecinului, citi bani face masina colegului, cum arata gagica cu care umbla prietenul cel mai bun.
Desigur, in orice analiza statistica avem nevoie de un esantion reprezentativ. Pai, cum cine? Vecinul, prietenul, colegul, ala de pe strada, ala e la televizor, ba chiar si ala din serialele de la televizor, toti astia intra inghesuiti intr-un etalon. In functie de anturaj, tram intr-o tara de timpitzi, smecheri sau intelectuali, de perversi, iliterati ori domni si doamne. Sau soferi de limuzine. Esantionul reprezentativ e smecher daca are gagica mai misto si neaparat un valutist daca are o masina scumpa. Dar mai presus de toate, esantionul reprezentativ e bou daca nu e la fel ca mine.Oricum ar fi el, esantionul reprezentativ trebuie impresionat cumva. Probabil asta e motivul pentru care se simt unii din cind in cind datori sa descopere incintati pina la lesin cum “la noi asta e mai buna”.
Romanii zic ca asta se cheama invidie. Americanii ii spun competitivitate. Eu cred ca invidia si competitivitatea sunt partile pasiva si activa ale aceleasi monede.
Ei, asa cum nevoia de supravietuire tradusa prin foame duce la dezvoltarea unor simturi ca mirosul sau gust, competitivitatea ascute simtul analitico-statistic despre care bolboroseam mai sus.
Coborind din sfera teoretizarii, inca ma iau cu frisoane afirmatii gen: americanii sunt prosti, noi suntem destepti. Americanii sunt fraieri, noi suntem descurcareti. Americanii nu stiu nimic, noi le stim pe toate. Americanii nu stiu unde e Romania, pe cind noi stim.
Mult timp am ezitat sa cred sau nu teoria despre “noi suntem mai destepti macar si doar fiindca suntem europeni”! Am trait aici printre oameni care vorbesc dezacordat, care nu stiu sa scrie, sa citeasca sau sa taie friptura cu cutitul si nu cu furculitza (oh!). Am intilnit personaje cu fruntea lata cit lama de cutit, am avut surpriza ca niciun american pe care-l cunosteam sa nu stie diferenta dintre “propensity” si “proclivity”. Si as fi fost pe cale sa-i dau dreptate polacei mele, din familie cu blazon pe trasura al carei nume de familie se intinde pe 300 de ani, incepe cu baron si contine von. Dar decit ca deunazi am fost la restaurant cu mai noii mei colegi. Care stiu sa manince cu amindoua miinile pe masa, folosind in egala masura cutitul si furculitza. Si care nu zic “she don’t know”. Printre altele.. Si mi-am dat seama ca acolo de unde vin anturajul meu nu cunostea mari retardati, needucati sau inculti nu pentru ca ei nu exista ci pentru ca am avut noroc sa nu calc in ei. Timpitii sunt, asadar, o molima care ataca fara discriminare pe ambele maluri ale oceanului. Pe cind unii stau pe gard si comenteaza la ce face unul si altul, ceilalti isi vad de ale lor, reusind cumva sa supravietuiasca si fara sa stie unde e Romania.
Cred ca in final americanilor nici nu le pasa ce credem noi –astia destepti- despre ei. Platesti? Buun, poti sa fii si chinez, toti sunteti egali bai astia, atita vreme cit va platiti taxele si cumparati la noi in magazine!

La muzeu, birjar!

2008-09-28T14:14:00.004-05:00

Pai se poate? Ma dau intelectuala, am citeva carti si le citesc (pe alea din care nu fac cornete!), deci exist! Mai mult decit atit, uneori cind e inchis la mall, ma duc si la muzeu. Rar, dar putin, ca obosesc repede. Visez la ziua in care americanii (nu concep ca altcineva sa vina cu ideea!) sa aiba initiativa de a deschide un rezumat de muzeu. Adica totul foarte pe scurt, cu liniutza si una sub alta, daca se poate in doua ore sa parcugem vreo 3000 de ani de istorie, arta si ce-o mai incapea.
Apropo, am descoperit de curind ca de la mine de-acasa daca o iau in susul riului, la nici un FishMac distanta e muzeul McDonalds. Primul McDo, deschis in 1955, o ghereta mica, cu manechine-angajati de plastic inauntru, pazita de un pensionar probabil voluntar sau platit in chicken McNuggets. Daca ma gindesc mai bine, probabil pensionarul pazeste mai degraba cele doua-trei masini parcate in curte care intregesc peisajul de anii ’50. E interesant cum insula abia inconjurata de un gardulet te duce inpoi intr-o perioada in care pina si parintii nostri se jucau cu lopetica si galetusa in nisip. Nu mai pun la socoteala inceputul modest (pare acum) dar simpatic al unuia din cele mai cunoscute si mai puternice branduri din lume.
Eh, dar m-a luat valul, m-am umplut de nostalgie si o sa uit lucrurile cu adevarat importante. Ce ziceam? Nu, nu de Muzeul de Arta Contemporana vorbesc. Desi.. daca tot am deschis subiectul.. pe mine m-au tirit parintii prin muzee de cind lipeam ciunga sub masutele aurite de la Castelul Sanssouci din Potsdam ma sprijineam si ma odihneam pe toate mobilele still Ludovic XIII (or something) spre disperarea ghizilor, si vorbeam cu caii din basoreliefurile de pe catedrala San Marco. Si totusi niciodata nu m-am plictisit asa bine ca la Muzeul de Arta Contemporana din Chicago. Doua lucruri imi amintesc: peretele de la intrare facut din creioane infipte si prima poza buna atestata istoric pe care am facut-o. Am pozat o fereastra nu un exponat, desigur.
Ei, e adevarat ca am nimerit intr-o perioada de relache si nicio expozitie rasunatoare nu incinta peretii incintei. Dar orisicit! In afara de citeva costume urite-urite aruncate pe niste manechine sinistre spinzurate de tavan, in niste incaperi intunecate in care rasuna o muzica lugubra, cu nimic nu am reusit sa-mi justific mie insami biletul de intrare.
Recunosc sportiv ca pentru o lunga perioada am crezut ca Metropolitan Museum din NY sau Art Institute din Chicago sunt ca niste ambasade ale altor culturi, un stat intr-un stat cu care n-au nicio legatura. Auzisem eu vorba aia ca americanul face din rahat bici cu beculetze care cinta Santa Claus is coming to town in timp ce pocneste si apoi iti vinde un servetel folosit pe post de palarie, dar am zis ca o fi doar un zvon.
Mda, asta a fost inainte de a vizita o parte din muzeele Frank Lloyd Wright respectiv Ernest Hemingway, din Oak Park, o cocheta suburbie a Chicagoului. Si zic o parte pentru ca oriunde i-a cazut lui Frank Lloyd rigla din mina si lui Hemingway pipa din gura acolo a crescut un muzeu. Pina acum am numarat trei Hemingway: una e casa in care a trait in Key West, cheile Floridei, remember? (viata de scriitor, deh!), apoi casa in care s-a nascut, la nici trei case mai jos de muzeul propriu-zis. Si m-am intrebat in soapta sa nu deranjez: oare ce exponate or fi la un muzeu de scriitor? Or fi idei scrise de mina, masina lui de scris, cartile pe care le-a citit? Ei bine, astea si inca multe altele, de la bonetica pe care o purta cind avea 1 an si bucle blonde impletite in cosite, pina la o parte din pestele pe care l-a prins Batrinul. Basca afisele originale ale filmelor facute dupa cartile lui, o adunare de batrinei carora o batrinica distinsa le citea dintr-o carte, precum si un ingrijitor retardat, care se ratoia la un soldat-exponat de plastic care cu niciun chip nu vroia sa-i raspunda la intrebari. Probabil pentru ca eram noi de fatza..
Colaje, taieturi din ziare, citate asa-zis celebre, toate usor infantile si ridicole, intreg muzeul semana a proiect scolar de clasa a patra, scoala generala 3, Chitila.
Spre diferenta de muzeul lui Frank Lloyd. Dar cine e Frank Lloyd? Cum cine, cel mai mare arhitect american pe care lumea l-a vazut. Care si-a inceput, continuat si imbunatatit cariera construindu-si singur casa, pe care mai apoi o modifica saptaminal ca un joc de lego. Imi imaginez ce santier o fi fost mereu acolo. Altfel, foarte captivanta povestea romantata a ghidului, casa refacuta pastreaza foarte bine din aerul original si asta pentru numai $12 intrarea de caciula. Iar la gift shop au magneti de lipit pe frigider cu.. nu as putea defini, niste figuri geometrice colorate. Cit despre artistul in sine si opera lui, constructiile lui imi par niste ciuperci de padure, lipite de pamint, de culoarea pamintului, nefericite, fara viata si fara vointa. Influenta arhitecturii japoneze my ass! Marele lui merit e ca a facut ceva complet diferit, promovat de un marketing de geniu. Plus niste tavane care par sa pluteasca pe niste coloane care se termina inainte de a le atinge.
Nu e usor sa ridici pamintul la nivel de soare. Ceea ce face si mai mare realizarea americanilor de a-l ridica pe Frank Lloyd la rangul de The Greatest si a trinti un muzeu oriunde a ridicat el cite o ciuperca pamintie hexagonala.

Gusturile nu se discuta, dar se pot manipula printr-o atenta campanie de marketing. Ca in politica. Sau istorie. Sau hamburgari.

Meserie te halesc!

2008-08-31T12:54:00.002-05:00

Cum spune si proverbul, meseria e bratara de aur. Dar mie aurul nu mi-a placut niciodata, cit despre bijuterii, ma trag mai degraba din indienii indigeni, ca tot margelele de sticla, plastic si scoici colorate imi iau ochii.
Dar nu asta era ideea..
In nenumarate (?!) cazuri am deschis subiectul tentativelor mele de a nu trece prin viata ca ratza prin apa. Oh well, nu stiu despre educatie, dar imi pare ca am o pasiune ascunsa in a colectiona diplome. Zic asta pentru ca, modesta cum ma stiu, nu numai ca nu ma las purtata in discutii prea intelectuale dar ma si straduiesc sa nu tin minte decit lucruri neesentiale din peregrinarile mele printre oameni care au si alt scop in viata decit reducerile de la mall.
Ei, ajunge cu intoducerea ca devin prea subtila chiar si pentru mine. Ce vroiam sa impartasesc e experienta pe care am avut-o in scoala americana. Ca am venit eu, frumoasa si desteapta lu’ peste de la Bucuresti, plina de viata si de entuziasm in ochi, cu gindul senin ca o sa stirnesc aplauze si ovatii si mai ales lumea o sa-mi dea bani ca sa vorbesc despre cit sunt de minunata. Dar n-am impresionat pe nimeni nici cu Cibernetica mea, nici cu restul de experienta in tot felul de chestii pe care unii le numesc job-uri iar eu nu stiu cum sa le numesc ca daca ma intreaba cineva ce stiu sa fac nu prea stiu ce sa zic.. Asadar, nesuportindu-ma asa pur si simplu ignorata si fara nicio grija m-am trimis la scoala, una mai superioara (daca imi permiteti expresia!).
Cind am terminat facultatea, in secolul (ba chiar si mileniul) trecut, mi-am jurat ca nu mai calc intr-o scoala decit poate la toaleta. Dar nu m-am lasat impresionata de propriile principii. Cind m-am vazut americanca mi s-a nazarit deodata ca parca ar trebui sa-mi caut totusi menirea in viata. Alta decit shopping-ul.
Asa ca am gasit o scoala cu program de batrinei, de dupa-amiaza, asa usor dupa programul de la serviciu, care sa imbine frumos statistica aia pe care n-am practicat-o niciodata cu orice-o fi care per total sa dea ceva mai prietenos si usor digerabil.
Sa fie aproape doi ani de-atunci…
Nu am fost niciodata vreo diplomata, asadar daca imi spune cineva cit de minunata e scoala noastra in romania si cum ne invata ea tot felul de lucruri pe care nu le tine minte nimeni, am decit un comentariu: puah! Pardon de expresie..
N-as fi crezut c-o sa-mi faca vreodata placere sa ma duc la scoala. Sentimentul cel mai puternic pe care il incerc de fiecare data cind intru in cladire e respect. E respectul cu care profesorul iti trateaza opiniile (oricit ar fi de stupide) si primul gind nu e ala ca vrei sa-l copiezi. E respectul pe care il ai fata de profesorul care vine pregatit si nu te plictiseste cu teorii fara vreo valoare reala. Profesorul care stie despre ce vorbeste, care iti deschide ochii, nu-ti baga pe git. E respectul pe care il ai fata de tine cind la sfirsitul a zece saptamini de curs, iti dai seama ca ai ramas cu ceva, ca intr-adevar si practic stii sa faci ceva. E respectul pe care cei cu care ai de-a face, colegi si profesori, il au pentru timpul tau pe care nu incearca sa-l iroseasca. E respectul pe care cladirea in sine (monument istoric) si biblioteca si serviciile secretarei le au pentru banii tai.
Rar s-a intimplat ca vreunui profesor sa-i pese daca am memorat la perfectie o teorie, sau o metoda, sau un sir de formule. Profesorii nu isi pierd timpul sa faca politie. Ei stiu ca acolo unde studentii colaboreaza la un proiect, ala mai prost invata de la al mai destept, chiar si fara sa vrea, doar copiind si tot ii ramine ceva in cap.
Nu mi-am facut neaparat prieteni aici, dar am invatat de la citiva ceva despre mine, despre ce inseamna sa lucrezi in echipa si sa inveti de la altii mai buni. Sunt americani si indieni si polonezi si filipinezi si alte neamuri la care am vazut ca poti sa te ridici deasupra conditiei tale de oriunde ai veni. Si nu vorbesc de o scoala superioara neaparat. Care poate fi la fel de neimportanta pentru unii cum e de importanta pentru altii. E vorba de visul fiecaruia, acel lucru la care esti bun si pe care-l faci cu placere.

Asadar, cele mai importante doua lucruri pe care le-am invatat aici sunt:
1. Daca stii sa citesti poti sa inveti orice, trebuie doar sa-ti iei timpul tau.
2. Singurul cu care intr-adevar concurezi esti tu!

OMG, oare devin mai inteleapta sau doar mai antipatica?

O pasiune de hobby

2008-07-12T12:18:00.002-05:00

Conform unei glume celebre din vremea tineretii mele am doua probleme deci am o dilema (desi mai corect ar fi bilema!)…

Eu cind ma gindesc ma doare capul si intru in criza de timp. Dar nu m-am putut abtine sa nu ma tot intreb care sunt diferentele majore in mentalitate dintre romani si americani.Si ma gindesc la asta mai ales atunci cind fac sau zic ceva pentru care sunt privita ca si cum as si un martian cu doua capete. Oricum, dupa cercetari amanuntite, eu -care le stiu pe toate si sunt si foarte desteapta- zic ca americanii gindesc prea putin pentru cit de mult fac, pe cind romanii gindesc prea mult si nu fac mai nimic. Evident exagerez ca sa sune bine literatura mea electronica.. dar un simbure de adevar tot o fi. In fond ce e obiectivitatea decit o aproximare a realitatii? Puah, sa ma plezneasca cineva peste statisticianul ala mic din fundul salii! Continuu..

In alta ordine de idei, asa cum n-am mai pomenit niciodata vreodata in viata mea bananiera de pe insula Romania, aici n-am gasit niciun american care sa se ofere sa ma lase si pe mine in drum cu masina. O vreme m-am banuit de vreo boala de piele, ceva urit mirositor, or something.. Dar vaz ca nici altii nu sunt mai cu noroc. Si nici nu se suie nimeni la mine in masina. Deunazi m-am oferit sa-mi duc un coleg acasa. Ce sa fac, mi-a fost mila de om ca avea de luat un tren care venea cam peste o ora de la momentul vorbirii si-l ducea drum de vara pina-n seara.. Departisor, dar mergeam oricum in directia aia si chiar daca ocoleam poate vreo 10 minute, in fond nu-l caram in spate. M-a refuzat atit de categoric sa-i sara ochii din cap de emotie si-alta nu. N-am insistat prea tare ca m-am temut c-o sa aiba vreo cadere nervoasa ceva...

In al treilea rind (?!), americanul obisnuit nu ti-ar spune ca esti prost nici in ruptul capului. Nici daca-l rogi. Ah, daca-l platesti.. alta poveste! Altfel oricine trecut de clasa 3-a stie cel putin 3 strategii pentru a ocoli raspunsul scurt dar simplu: da, esti un timpit. Oh, no! Ai facut o treaba excelenta, esti pe drumul cel bun, tine-o tot asa, dar desigur ca exista si loc de mai bine, daca poti si nu te deranjeaza ai putea sa mai schimbi pe ici pe colo, de preferat prin punctele esentiale. Nu ca nu ar fi bine, #$@&%#!

Dar asta e parte dintr-o atitudine care intr-adevar imi place la americani. E bucuria de a vedea partea plina a paharului, acceasi bucurie cu care fac cite un lucrusor. O pasiune asa ca un hobby. Unii planteaza flori organice in curte si taie iarba o data pe saptamina. Altii colectioneaza pitici de gradina environmentaly friendly cu care umplu gazonul pina-n strada. Am vazut mai devreme un ins intr-o masina de colectie. Frumusica, pusa la punct, omul mindru la volan. Ieri niste mosi cu plete uruiau Harley-urile la viteza de croaziera pe strasse. Acum ceva vreme intr-o duminica dimineata am vazut un domn care impreuna cu fetita lui stringea hirtii prin padure. Altii se arunca in masini de care isi atirna rulote si calatoresc o vara intreaga prin tara. Vecinul meu si-a scos barca cu motor la poarta si de vreo luna o tot bibileste asteaptind probabil prima ocazie s-o arunce pe lac. Americanii sunt un popor stresat, responsabilitatea intregii lumi atirna greu pe umerii lor… ori asta le place lor sa creada. Terapia impotriva stresului a ajuns la fel de importanta ca alegerile din toamna. Si totusi, in toata aceasta ambuscada, vezi pe cite unii care au sincere mici bucurii pe care le cultiva si le ingrijesc atent. In fond orice bunic si-ar dori un Harley, nu?

Ma intreb daca nu s-ar putea face niste traininguri si in Romania, care sa fie obligatorii sub pedeapsa cu moartea sociala Sunt doua fara de care mi se pare imposibil de supravietuit: cursul de optimism si clasa de terapie prin zimbet.

Na, ca de fapt aveam o trilema si nici nu mi-am dat seama!

Zoe, fii professional!

2008-06-30T11:34:00.002-05:00

Cind eram eu mai tinara aveam pe hol o bufnita impaiata, care veghea chiar linga usa mea, linistita, privind cu ochii reci in zare. Nimic n-a deranjat-o ani de zile, nici cutremurul din ’75, nici ala din ’86 si nici ciocnirile cu mine cind taiam coltul prea din scurt si dadeam cioc in cioc, doua cucuvele in miez de noapte. Nici macar privirea fioroasa a lu’ mama alergind cu lingura de lemn dupa mine n-a impresionat-o vreodata. Ei well, cam asa se uita sefa mea la mine cind vorbesc!

Bufnita mea impaiata reprezinta cu succes lumea corporate unde Marriott e unul din cele mai frumoase exemple. Zimbetul teapan, ochii sticlosi, entuziasmul masurat in functie de beneficii. Gindurile lor sunt atit de bine antifonate incit cuvintele nu exprima nici o farima din ce se intimpla inauntru. Nimic nu razbate din declaratiile politicoase si complet lipsite de idee. Probabil ca de-aici se aleg cei mai buni care intra in politica..

Compania pe care cu drag o slujesc (ca altfel nu pot sa zic!) mi-a dat de multe ori motive de uimire si fiori pe sira spinarii. Si inca imi mai da, ca intr-o frumoasa relatie de iubire in care orice ai face parca tot mai descoperi cotoare uscate de mar prin cele mai neasteptate unghere. Subiectul l-am tot atins in diverse ocazii, dar e atit de vast si de interesant incit cred ca-si merita un loc mai bun.

Deunazi, sefa mea ma trage in birou si jumatate jenata jumatate sa trosneasca in ris isteric imi spune ca i s-a atras atentia “de sus” sa mi se atraga atentia sa port garnituri (garments) pe dedesubtul camasii. Chestiile alea ca niste sutiene carora nu le spunem pe nume ca sunt rusinoase. Carevasazica nu e professional, ma scuzati, nu mai fac! Nu ca as avea mare lucru de ascuns.. Dar lumea corporate nu e formata din oameni, ci din creaturi asexuate carora orice forma de identificare a gender-ului (caci cuvintul sex e cel putin PG-rated!) e primita in general cu oripilare. Ca balerinele de la TVR de pe vremuri, acoperite cu helanci si tutu-uri pina-n pamint, toate femelele poarta perle la git si umbla imbracate in negru, bleumarin sau gri (culorile considerate professional), in taioare largi si lungi care sa le acopere. Nu exista decit pantofi perfect inchisi si-n fata si-n spate, pentru ca degetele de la picioare sunt cumplit de indecente, iar ciorapii sunt un must oricit ar fi de cald.

Compania descurajeaza relatiile intre femele si masculi din principiu, ca fiind imorale. Iar daca fac parte din paturi sociale diferite gen manageri vs. neica nimeni, chiar si prietenia sincera si dezinteresata e interzisa sub pedeapsa cu moartea prin mutare disciplinara. Pentru a diferentia cele doua tabere, femelele sunt incurajate sa poarte fuste (cit mai lungi si mai acoperitoare, desigur!) iar masculilor li se interzice sa poarte orice forma de bijuterie, in afara de verigheta. Verigheta e un semn de apartenenta la un grup distins si de incredere. Membrii clubului avanseaza mai repede pe scara ierarhica iar daca au si copii e si mai bine. Daca se poate doi copii ar fi de dorit, un baiat mai mare si o fetitza blonda mai mica arata superb pe Resume (CV in restul lumii). Poza de familie fericita pe birou, executata de un fotograf profesionist intr-un cadru special amenajat.

Pantofii trebuie sa se asorteze cu cureaua. Nu se specifica daca mai e obligatoriu sa se asorteze si cu poseta! Ca Channel zice ca nu, dar pe mine nu Channel ma plateste deci nu prea ma-ntereseaza.

In dress code, document pe care-l tot semnezi pina iti intra in cap, cam o data pe an, se specifica cit de lungi sunt cerceii, cite bratari ai voie sa porti, ce fel de coafura se accepta, de cite ori te speli pe dinti si ce parfum ti se potriveste. N-ai voie sa porti caciula decit daca religia ti-o cere. Iar ochelari de soare doar daca esti Stevie Wonder.

Dress code-ul e doar o parte a unui cod al bunelor maniere din care eu abia acum descopar fascinata unele parti componente necunoscute. Se practica pupatul in fund fara discriminare, in primul rind pentru a evita discriminarea sexuala, rasiala si de alte naturi. In al doilea rind pentru ca nu stii niciodata cine iti va ajunge sef. Sau chiar mai rau. De curind, cea mai mai cumatra in viata angajata la faimoasa companie a fost promovata. Motiv de bucurie pentru toti cei cunoscuti. Reactia generala la auzul vestii fiind “thank God!”. In cinstea evenimentului, toata managerimea a desfasurat un adevarat circ, intrecindu-se si calcindu-se pe cap care mai de care sa aduca osanale dumisalei. Numarul 1 si numarul 2 in companie au petrecut doua ore din pretiosul lor timp compunind un cintecel pe care mai apoi l-au invatat pe dinafara si l-au executat, cu tot tacimul: miscare scenica, costume etc. Eu i-am privit siderata pe cei doi artisti-pupatori repetindu-si cintecelul in birou incercind sa-mi dau seama daca imi vine sa rid sau sa vomit.

Si ca ziua respectiva sa-mi fie o adevarata lectie de viata, am avut o revelatie: pentru a ajunge cineva trebuie musai nu numai sa joci golf elegant, ci si sa te comporti professional. Si anume “I am doing alright” nu e suficient, trebuie sa “I am doing great!”.

Un fel de Resume/CV

2008-06-19T14:14:00.001-05:00

Uneori ma gasesc infipta-ntr-un cot, privind la oamenii din jur si intrebindu-ma cine sunt, de unde vin si ce caut eu aici in tara asta de capcauni uneori haiosi?! Imi vine greu sa le povestesc cum am trait pina sa ajung aici iar lor le vine si mai greu sa inteleaga. Eu cu obiceiurile mele ciudate, cu conceptiile mele stranii si cu accentul cute care ba e rusesc ba e frantzuzesc, nu e clar inca.. Creatura cu ochelari (pour les connaisseurs!) care nu avut locker (dulapior) si nici sala de mese la scoala, dar care avea bar la subsol in facultate unde chiulea cu colegii in anul 1..
Pai?

Eu sunt generatia lu’ Treapta a Doua si a lu’ 7 pe-un loc la Cibernetica. Generatia lui covrigi pe atza, pufulezti dulci la un leu, apoi batoane la doi lei, apoi merdenele la 3 lei. Apoi 500 de lei.. apoi 5000 de lei. Merdenele din ce in ce mai mici..
Sunt generatia a 2-a Uniplus. Generatia “dam la ASE ca sa ne facem firme, sa facem bani ca sa ne luam o Dacie noua”. Sunt generatia lu' “da-te ba mai incolo sa ma vad si eu”, apoi generatia lu' “termin berea asta si plec; sa mai trec pe acasa sau sa ma duc direct la scoala?” si-apoi generatia lu' “n-am timp de o bere, sunt intr-un miting si-apoi am un crostreining, dupa teleconferinta de la 3”. Dar totodata mai sunt si generatia Lolek si Bolek, Mihaela, Arabela si alea doua animale mici de se dadeau prin ’89 pe bulgari. Ah, si sunt generatia de mici slavi care au studiat 7 ani rusa si nu mai stiu sa lege nici doua cuvinte. Adica.. doar doua mai stim: mama doma!
Sunt generatia fitzelor de liceu cind s-a desfiintat uniforma si faceam eforturi sa-mi fac singura pereche de pantaloni mai civilizati sa semene cu o pereche de blugi. Sunt generatia gogosi cu zahar, turta dulce tare ca piatra, pantofilor de lac multicolori cu fundita asortata made in Italy, ITB mers pe scara, tigari Hollywood fumate in curtea scolii cu profesorii, casetele Lino’s Studio si restul de piraterii, compilatiile pe CD bulgaresti megaadevarate “Party Hits” care faceau legea in FM-ul bucurestean prin ‘94-’95. Generatia 386, primul computer datorita caruia ii datorez faptul ca am trecut de anul 1 in facultate. Petrecerile de 1 Mai cu discoteca si mersul cu cortul la munte. Sunt generatia de trei perechi de pantofi: una de vara, una de iarna si una de ambele (daca mergi cu grija sa nu te uzi!).
Sunt generatia care stia toate cintecele pionieresti dar le-a uitat in vara lui ’90, o data ce n-a mai facut practica la smuls buruieni in fatza Casei Poporului.
Sunt generatia care a petrecut mai mult timp la coada la banane decit invatind pentru admiterea la facultate si generatia care cu primii bani a mincat un pui intreg pina i s-a facut rau, sa-i treaca greata de anii in care primea cite o bucatzica pe zi, sa ajunga o saptamina. Azi un git, miine o aripa…
Mai sunt si generatia care a tocit batatorul de la coltul blocului, a plantat mucuri de tigari de jur imprejur pe care le-a udat cu bere pina cind s-au ofilit si-au murit.
Sunt generatia “Sclava Isaura” si “Dallas” de unde mi-a venit ideea ca ce culme a tehnologiei si ce mi-ar schimba viata daca as avea un telefon in masina. Generatia care s-a bucurat de beneficiile pagerului ca de vreo minune a lumii si care a carat in spate citiva ani o Dacie sau un Olcit, mostenite de la parinti, care le-au mostenit si ei la rindul lor de la parintii lor.
Eu sunt generatia penarului chinezesc, si a creioanelor chinezesti, si a gumei de sters chinezeasca dar si a… blugilor turcesti “piramide” sau schimbului de ambalaje de ciunga americana. Tot eu sunt si generatia care a mincat ciunga de pe jos, doar pentru ca era roz si nu mai vazuse asa ceva.

Eu sunt generatia celor care au vazut si au simtit o groaza de schimbari si nu le-au inteles ca erau prea mici. Apoi nu le-au mai inteles ca erau prea departe…

Big Brother Reloaded

2008-05-18T16:10:00.001-05:00

Nu stiu despre voi, dar noi aici in America (rinjet!) suntem foarte ingrijorati. Dintre multele motive de ingrijorare am ales pentru astazi unul foarte la moda: securitatea informatiei, recte orice care mi-ar putea cheltui banii fara instiintarea mea. Nu mai zic ca cine stie ce infractor ar putea folosi ilustra-mi identitate pentru a comite faradelegi la care nici macar eu nu m-as deda.

Foamea fiind mare si tentatia din plin sustinuta de o tehnologie din ce in ce mai isteata, nu prea mai suntem singuri si nesupravegheati. Banuiala mea e ca americanii au mai multe chestii de ascuns decit altii, altfel nu-mi explic furia si indignarea la adresa unor companii care din asta traieste si gura lor, si anume cauta in gunoaie si-n factura la gaz, pun de-un dosar cu cine esti si pe ce esti dispus sa arunci banii, informatie pe care o vind apoi pe o avere la cei dispusi sa cumpere. Si sunt! Ce e de mirare aici? In fond George Orwell ne-a avertizat pe toti acum vreo 60 de ani dar cine mai are timp sa citeasca carti in ziua de azi.. Mda, pai exista companii care stiu totul despre tine. Stiu ce maninci, ce numar porti la pantofi, cit valoreaza casa in care stai si jobul pe care-l ai. Stiu pe cine iubesti si ce boli are, iar modelele matematice de previziune stiu mai bine ca tine ce-o sa-ti doresti peste trei luni. Asta pentru ca mai nou sunt in stare sa-ti serveasca si publicitatea pe Internet in functie de ce esti dispus sa inghiti mai usor. O fi bine, o fi rau, ce-o fi scris si pentru noi, bucurosi le-om duce…

Aici unde ca si consumator iti pica totul mura-n gura, unde te si superi daca nu te stie vinzatoarea pe nume, unde personalizarea serviciilor si produselor e religia de baza a shoppingarului profesionist, e ridicol sa ne indignam ca in schimbul lenei si adusului la nas practicate trebuie sa dam ceva. Cu cit mai ieftin cu atit mai scump. Cit costa adresa si numele meu coroborate? Depinde, vorba bancului.. cumperi sau vinzi?

Dar, ma rog, long story short, la cererea fanilor si a profului de Internet Marketing, am scris un articol pe celalalt blog (acolo unde fac pe studenta inteligenta) pe care m-am gindit sa-l impartasesc si aici dar mi-a fost lene sa-l traduc. Asa ca apeasa ACI sa citeste!

Translate this, na d’aci!

2008-05-11T21:59:00.000-05:00

Am incercat un experiment. Am lasat traducatorul automat al lui Google sa traduca povestile de mai jos in engleza. Asa cum stie el. Si apoi am citit. Nu am ris de ani de zile in halul asta! Spicuiesc mai jos citeva la intimplare. Suna interesant, parca ma aud vorbind cu alti romani de aici…

“Hmm… the teacher says, iritat until virful ciufului hair of the situation in which timpita has no idea what would be done. May out or better to sunam relatives? Iesim the hall, look in left, right, tipenie man. Only big doors and heavy metal of the two buildings of the university were incuiate. Hmm.. say all of us in the choir. Let's take a break, I propose, go up and down the floor intrebam on nenea from the security there are stall.”

“However, I proposed to adopt indemnul. For those who know me: no ride, no rinji not smile! This is the new me!”

“Here was my dilemma: I take a pot for broth or better go in Customs in uichend with that money? “

“I'm very excited I imbarc together with all my valizele and to go to break tirgului mouth with fitzele my pitzipoanca americanizata what they are.”

Atac. Cu bomba.

2008-05-10T18:59:00.002-05:00

Traiesc intr-o tara interesanta. O tara cu principii, filozofii, si reguli aproape la fel de marketing-oriented pe cit de zgomotoase le sunt temerile. Galagia, batutul cu pumnul in piept, ochi dati peste cap, idolatria bolnavicioasa pentru orice purtator de uniforma, precum si condescendenta cu care privesc orice alt sistem din afara sistemului “nostru” de referinta, toate acestea ma uimesc uneori, de obicei ma amuza, dar alteori ma enerveaza.

Dupa 9-11 (adica 11 septembrie 2001), tot americanul, de la primul pina la ultimul si-a sapat un buncar, si-a pus merinde si apa, i-a injurat pe arabi si si-a infipt capu-n nisip.

La aeroport te-ar dezbraca pina la piele daca doamne fereste n-ar fi foarte rusinos inainte de casatorie. Pe de alta parte, perfectionarea in strategii de sales si marketing consuma atita energie ca nu mai e timp sa se si produca ceva. Cum ar fi un sistem anti-atac-cu-bomba care sa functioneze.. Sau poate un sistem make-love-not-war care sa aduca bani, sa nu mai fie nevoie sa se bata astia cu bombe peste capetele noastre. Nu ca n-ar fi poate mai sigur si cu niste gratii mai groase pe la ferestrele anumitor stabilimente. Phui, ce m-am incins!

Ei, zic asta pentru ca am trait o experienta nici pe departe dramatica. Dar ar fi putut sa fie.

Era o frumoasa dupa-amiaza de luni si tocmai decartam in buzunarul lui DePaul University vreo $500 din banii pe care nu-i am oricum, deci eram la scoala. Frumos, elegant, stateam noi in bancutze si despicam firu-n patru, puneam tara la cale si reinventam marketingul cind o colega din spate ridica o mina si zice:

- Ma scuzati, dom’ profesor, ca va intrerup, dar decit ca tocmai mi-a trimis sotul un mesaj ca ar fi o bomba in cladire si sa ne evacuam frumusel daca se poate, inainte de a se –si anume- detona dinsa.

Toti, ca la un semn, scoatem telefoanele si ne uitam la ele. Well, n-aveam semnal oricum, dar am zis ca poate o veni, macar asa de spaima. Ca o ironie a sortii, facultatea era in campanie de stringere de informatii de la studenti pentru cazuri de urgenta. Gen numar de telefon, email, mama-tata.. asa… in caz de you never know! Sa-ti trimita un email sau SMS de evacuare (de exmplu!) in caz ca. Dar nu primisem nimic, ca programul nu era inca finalizat si, dupa cum am aflat ulterior intr-un comunicat pe trei rinduri, nu se putea face discriminare in asa hal, sa trimita mesaje numai la aia care s-au inscris. Las’ sa moara toti, ca astia deja au platit! Facem altii..

Hmm… zice profesorul, iritat pina in virful ciufului de par de situatia timpita in care nu are nici cea mai vaga idee ce-ar fi de facut. Mai iesim sau mai bine sa sunam rudele? Iesim pe hol, privim in stinga, in dreapta, tipenie de om. Doar usile mari si grele de metal dintre cele doua cladiri ale universitatii erau incuiate. Hmm.. zicem noi toti in cor. Sa luam o pauza, propun eu, mergem pina jos la parter si intrebam pe nenea de la security de are acolo ghereta.

Coborim. Luminile stinse, libraria de la parter incuiata cu lacate (nu am vazut niciodata libraria aia inchisa!) si security-guy nicaieri. O sti el ceva ce noi nu stim? Sa iesim atunci. Gen… repede!!

Ne luam la revedere si plec in pas saltat catre masina, sa evacuez zona. In jur e liniste, nici tu masini de politie care sa inconjoare zona, pompieri cu discoteca, gura-casca, nici drama nici nimic. Doar doi domni iesind din cladire, dintre care unul cu vesta neagra, din categoria daca-l vezi ca alearga mai intii te tii dupa el si apoi il intrebi de ce fuge.

Ulterior am primit si emailul explanatoriu. M-am simtit mult mai bine aflind ca din momentul in care politia a primit acelasi vesnic telefon anonim si pina s-a dat liber la evacuare trecusera doua ore. Au fost doua ore de framintari, banuiesc. Oamenii ca oamenii, ca deja au platit -cum am zis- dar cladirea.. una din cladirile frumoase din downtown Chicago, cre’ca e f’un monument istoric or something.

Oh, well, m-am bucurat ca am ratat din nou sa fac subiectul stirilor de seara si am tras invatamintele. No worries bad guys, sistemul cel mai terorizat din lume e la fel de bine pregatit ca Primaria Bucurestiului la prima zapada. Deci, sa nu crezi ce zice americanul ca face ci ceea ce actually face! Si poate nici atunci daca nu costa nimic.

Here I Are!

2008-03-21T19:52:00.005-05:00

Americanii au o vorba: daca n-ai nimic nice de zis mai bine taci din gura. Ce original?!

However, mi-am propus sa adopt indemnul. Pentru cei care ma cunosc: nu ride, nu rinji, nu zimbi! This is the new me!

Asadar, cu aceste ginduri si altele mai putin clare m-am pus intr-un cot si m-am intrebat: unde-i dom’le mai nashpa? Evident, am de ales intre doua rele, caci numai pe ele le cunosc.

In romania e bine ca au Bergenbier. Dar si in america au. Ii zice Sam Adams.. Prieten cu Jack si cu mine. Deci, mama, stai linistita, dupa cum vezi prietenii mei amindoi sunt americani!

Acolo aveam sarmale. Aici am stuffed cabbage. Si fac polacii un chec bestial. Si cirnati. Pe Braila l-am pierdut pe drum ca altfel facea el si cea mai tare ciorba de burta pe care n-am mincat-o niciodata acolo.. acolo unde aveam 30 minute gratuite alese pe sprinceana. Aici am o mie.. dar multe ramin nevorbite.

Acolo gropi, aici gropi. Ding-ding-ding! Prima asemanare!

In romania stiam intotdeauna ce gindeste fiecare despre mine, de la cel mai bun prieten pina la ultimul calator din 311. Aici habar n-am ce e in spatele zimbetului reflex dar politicos pina peste poate. De curind m-a lovit revelatia insa: do I really care?

Acolo, dilema imi era: imi iau o oala pentru ciorba sau mai bine ma duc in Vama in uichend cu banii aia? Aici ma tot gindesc daca sa ma duc in Las Vegas patru zile sau mai bine mai imi iau niste mobila?

Aici cum da firul ierbii ma sui in masina si colind coclaurile, cu geamul jos si cu muzica tare. Acolo ma uit mereu la nivelul benzinei. Si ma umplu de nervi numai pina ies din parcare.

Acolo metrou, aici tren. Nicio diferenta. Aici oameni, acolo oameni. Tot doua miini, doua picioare. Acolo timpiti, aici timpiti. Acolo frustrati, aici frustrati. Acolo tipa si se uita urit la tine, aici nu. Oh, well, nu poti sa le ai pe toate!

Dar politistul din cartier imi spune sarumina si ma intreaba ce mai fac. Nu mi-a gasit el casetofonul pe care mi l-a furat un nesimtit din masina, dar si sarumina e mai bun decit atitudinea cascheta-data-pe-ceafa.

Daca as convinge si guvernul american, senatul sau pe cine-o iesi presedinte sa cumpere romania aia (aia cu capitala la bucharest nu cealalta cu capitala la budapest!) si s-o alipeasca naibii la USA o data, ca mie se rupe sufletul sa vad atita suferinta in jur, si aici si acolo. Gaina vecinului e mereu mai grasa. Ca si iarba de dincolo. Vorba bancului: “Cum fac sa ajung pe malul celalalt?” “Dar esti pe malul celalalt!”

Si totusi.. abia astept sa ma imbarc impreuna cu toate valizele mele si sa ma duc sa rup gura tirgului cu fitzele mele de pitzipoanca americanizata ce sunt. Abia astept sa povestesc cui o vrea sa ma asculte despre “cum facem noi in america” aia si ailalta. Sa ma pling ca nu mai beau decit apa plata deoarece coke e nociva. Ca maninc numai pui hranit cu graunte organice. Si, of course, fumatul pute!

Deci, in concluzie, simt nevoia acuta de a extrapola vorba romaneasca “avem o tara frumoasa pacat ca-i populata” dar in ultima secunda ma abtin si spun doar atit: si tu ai dreptate si tu ai dreptate.

Parerea mea azi! Hic!

PS (pentru cei cu simtul umorului in concediu): titlu nu ie o gresala cii pentru ca cam asea se vorbesc la noi in america, e foarte beton si la moda, cel mai tare!!

O parere cu doua taisuri

2008-03-06T18:46:00.004-06:00

Pe ultima suta de metri, cu citeva fractiuni de secunda inainte de a inchide pravalia, Catalina si-a aruncat parerea ei de "emigranta ratata si repatriata (aproape) la fel de ratata". Ceea ce inseamna doua pareri la pretz de una?!

Unde e mai nashpa? (CATALINA)

...Nashpa e unde trebuie sa te gandesti mereu cat e ceasul la ai tai, daca s-or fi trezit, daca ploua sau e soare, daca n-o fi bolnav, sau mai rau, bunicul, si daca ar fi (mai rau) ce ai putea tu sa faci (nimic). Nashpa e unde stai si te uiti de pe balconul tau spatios cum trec nenumarate masini si simti un gol enorm in suflet, ca si cum ceva ti s-a rupt de acolo si prin gaura aia bate vantul. Nashpa e acolo unde iti dai seama ca nu prea ai cu ce sa iti ajuti copilul la scoala, pentru ca el, evident, stie mai multe despre scoala lui decat tine, si mai ales stie mult mai multe despre cultura care se invata la scoala lui decat tine. Eventual te poate invata el pe tine, si daca el are 7 ani, ei bine, asta e destul de nashpa. Nashpa e acolo unde senzatia de departare iti zdrobeste adesea teasta si e ingrozitor de nashpa cand mama se smiorcaie live pe webcam de dorul "nebunilor" plecati peste ocean, care - ce sufletul meu le lipsea acasa??...

Pe de alta parte, insa, e atat de bine sa traiesti intr-o lume in care la drept vorbind, daca vrei al naibii de tare sa faci ceva, poti, si daca vrei al naibii de tare sa ajungi undeva, poti. E foarte bine intr-o lume in care daca iti rupi oasele pentru ca odrasla ta sa se invarta intr-un mediu civilizat, odrasla ta chiar se invarte intr-un mediu civilizat si chiar are parte de o educatie buna. E foarte, foarte bine intr-o societate asezata in care fiecare isi stie exact locul, chiar daca toti isi vorbesc cu "Jack" si "Joe". E bine intr-un loc unde oamenii au ajuns la concluzia ca e mai bine sa fii politicos chiar atunci cand nu iti vine decat sa fii marlan, pentru ca ce altceva e politetea decat un set de reguli care sa ne faca aproapele suportabil si pe noi suportabili aproapelui. E bine intr-o lume cu reguli, mie imi plac lumile cu reguli, in felul asta stiu cum trebuie sa fac ca sa nu ii deranjez pe altii si sa nu fiu deranjata (sunt o fiinta lesne deranjabila, recunosc). E bine intr-o lume in care oamenii cred in ceva, in care nu ti se rade in nas daca ai principii - chiar prefer sa traiesc intre niste naivi cu principii pe care smecherul roman ii considera spalati la creier decat intre niste smecheri spalati la creier care ma fac sa cred in permanenta ca sunt defecta pentru ca n-o vand pe mama ca sa-mi fie mie mai bine.

...Pentru ca, asa cum spuneam e nashpa, e nashpa rau sa traiesti intr-o lume stramba ori de unde ai privi-o, cu atatia oameni gretosi si mizerabili. E nashpa sa ai de-a face in fiecare zi de-a face cu marlani, cu needucati si cu prosti atotstiutori. E nashpa sa nu poti razbate cu nici un chip fara un unchi, un nas, un var, ceva pe la un partid care sa iti puna si tie o vorba buna daca tot ai terminat ceva studii pe la universitatea aia de kko din america - ca doar, vezi bine, n-o sa ne invete pe noi americanii ce si cum sa facem!!.. E nashpa sa muncesti ca un bou pentru copilul tau si sa constati ca in clasa cea mai cu staif de la scoala cea mai cu staif unde invata el e plin de odrasle de parveniti care nu mai fac eforturi, ca in alte vremuri, sa se dea dupa "lumea buna" ci tin mortis sa dea ceea ce a mai ramas din lumea aia dupa ei, sa faca ei regulile si sa iti spuna ca tot ceea ce ei nu inteleg e... nashpa. Mai e tare nashpa si sa simti in permanenta ca esti furat, inselat, injurat pe la spate, ironizat ca ai "idei in cap". Si e nashpa rau sa nu conteze nimic din ceea ce stii sa faci si sa fii mereu la cheremul unor neica nimeni care innebunesti numa' gandindu-te cum au ajuns ei in scaunele alea inalte de unde se uita la tine cu condescendenta.

Hmm. Dar... e tare bine sa vii duminica spre seara de la mama de la masa, dupa ce ai tocat marunt tot ce misca, ai spus ultimele bancuri si te-ai cocosat de ras la glumele celorlalti. E tare bine sa vezi ca vine primavara, sa te bucuri ca urmeaza Pastele, sa te uiti in lungul strazii pe care ai copilarit si sa te miri cum de ti se parea asa de larga pe vremuri. E bine sa iesi cu prietenii la un gratarel, sa stai la o barfa mica la telefon cu amica ta de-o viata, sa iti plimbi copilul pe unde te jucai cand erai tu de varsta lui, sa-i explici ca acolo era un copac iar dincolo o tufa cu flori si sa-i spui povestea viei de la strabunicul si a mormintelor din cimitir. E tare bine sa fii intre ai tai, sa ai sentimentul ca apartii unei familii, sa multumesti Domnului ca ii ai langa tine si ca sunt sanatosi. Si e bine sa apreciezi asta dupa ce o vreme ai vazut ca nu e ceva de la sine inteles, ca poate fi si altfel, ca tu alegi cu care lucruri nashpa vrei sa traiesti - te mai ajuta putin in chestiunea marlanilor inconjuratori.

Ce e nashpa intr-un mod ciudat... e atunci cand bate vantul intr-un anumit fel, atunci cand, inexplicabil, miroase "a america", atunci cand te loveste brusc o senzatie, un sunet, un miros care iti aduce aminte de cealalta "acasa" a ta, cea temporara, "acasa" abandonata de care, totusi, nu va inceta niciodata sa iti fie dor. Asta e nashpa intr-un mod ciudat. Dar tot nashpa ramane.

Continuare...

2008-03-03T17:54:00.003-06:00

Ei bine, plutonul de intirziati se apropie. Dupa principiul nimic nu se pierde nimic nu se cistiga, mai adaug doua eseuri, reactiile la intrebarea: Unde-i mai nashpa?

Si da si nu (IONELA)

Am luat si am pus bune si rele de la amandoua si am tras linie....care a dat cu minus si care a dat cu plus?

Tind sa cred ca Romania e mai naspa. Cred ca nici 100 de pagini nu ar puteam acoperi toate argumentele pe care le-as culege. Pana si faptul ca toti romanii ajunsi aici sar pe banane prima data (si le mananca pana la refuz) spune mult. Faptul ca in Romania iti faci rate ca sa iti iei un cuptor cu microunde, un telefon sau nu stiu ce fleac spune multe. Sau faptul ca romanii dau bipuri la refuz ca sa nu consume cartela de 5$, sau pun benzina de 10 lei (vechea suta de mii), sau ca la terasa platesti laptele condensat pe care ti-l da la cafea (si ala vine in cantitate limitata-1 de ceasca) ridica un semn de intrebare.

Argumentul cel mai putenic cum ca Romania e un loc mai bun e faptul ca acolo ai familia si prietenii. Dar si cu prietenii e discutabil, ca intre timp tu te-ai schimbat putin (sau ceva mai mult) si ei de asemenea s-au schimbat. Si cand iesi cu ei la o bere realizezi ca undeva, ceva s-a pierdut pe drum.

Ma mai apuca cateodata melancolia si bocetele ca mi-e dor de casa....dar ma calmeaza rapid fratele meu cand ma tine la curent cu ce se mai intampla. E terapia perfecta...te apuca dorul de casa intreaba cum mai mergh lucrurile pe acolo si iti trece, sau daca vrei sa te convingi pe propria pilele iti iei frumusel un bilet dus-intors (ca sigur te intorci), te duci acasa, vreo cateva zile esti in extaz ca iti vezi familia cu catel si purcel dupa care vii cu picioarele pe pamant si iti fuge gandul ca "acasa e mai bine". Si apoi mai e "acasa"? Te mai simti ca fiind "acasa"?

Daca vrei sa locuiesti in Romania trebuie sa sacrifici traiul bun pe care-l poti duce aici, daca vrei sa locuiesti in America trebuie sa sacrifici familia, prietenii etc. Poate ca o combinatie dintre cele doua ar oferi un loc perfect.

Ajunsi aici ne obisnuim cu binele si vrem mai mult...si apoi incepem sa ne plangem ca e naspa...

Unde e mai bine.. (LUCICA)

Ma tot gandesc de ceva timp care ar fi raspunsul corect la intrebarea ta. Probabil ca nu exista un raspuns perfect, totul depinde de starea ta de spirit, cum ti-a mers in ultimul timp, de cum te-ai trezit dimineata…

Acum, imi vine in minte un raspuns simplu : NICAIERI NU-I CA ACASA!

Problema e ca nu mai stiu unde e acasa pentru mine. In mod normal Acasa reprezinta locul unde iti gasesti familia, linstea, dragostea - pentru mine, o parte din ele se afla in Romania. Din pacate, nu cred ca imi permit o CASA in Romania. In schimb in SUA imi permit mai mult decat o casa, o masina sau o vacanta de vis pe an. Imi permit un trai decent fara sa fac sacrificii uriase, am acces la educatie, care imi permite sa fac un progress in cariera, si cel mai important am respectul celor din jur (cel putin a unora dintre ei). Daca printr-o minune as putea sa-mi aduc familia aici, atunci raspunsul e simplu : AICI e mai bine.

Dar daca as putea sa-mi permit o casa (sau alte bunuri cu valoare materiala) in Rom. , oare acolo ar fi mai bine?

NU cred.

In Romania exista nu numai o lipsa de bunuri materiale, ci si o lipsa de educatie, respect, nivelul de dezvoltare e mult prea scazut, serviciile mult prea proaste. In Romania noi insine suntem proprii nostri dusmani.: politicienii ne fura cum vor, iar lumea de rand e prea ignoranta ca sa-i impiedice, din cauza lipsei de educatie si cultura uneori uitam sa ne ocupam de propria sanatate, fumam pe unde apucam, acruncam gunoiul la orice colt de strada, cainii sunt prietenii omului asa ca ii lasam sa ne inconjoare si sa ne muste cand sunt turbati de frig sau de caldura. Si sa nu uitam cel mai mare inamic: stresul si starea continua de irascibilitate din Romania: la volan toti injura, claxoneaza, de multe ori fara motiv; daca mergi la cumparaturi vanzaroarele sunt mai tot timpul indispuse, si ai grija pe unde mergi, ca s-ar putea ca cineva grabit care vine din spate sa-ti dea un cart peste picioare daca stationezi sa iei ceva de pe raft, si nu cumva sa te uiti urat, ca daca e vreun “shmecher” s-ar putea si sa-ti iei una peste ochi. Nu are rost sa povestim cum esti tratat la ghiseele de la posta, finatze publice sau alte servicii publice. Ce ne lipstete cel mai mult in Romania e respectul fata de semenii nostri.

Discutia de mai sus se aplica numai pentru cei care traiesc in orase cat de cat dezvoltate pentru Romania. Dar cei care traiesc in mediul rural? Pe ei nici nu are rost sa-i intrebe careva unde e mai bine, ca ei nici nu stiu unde e America pe harta. Unii dintre acesti oameni sunt privati de drepturi esentiale ale omului. Stiu, stiu...ajung ei cumva prin Spania, Italia, si ne fac tara de ras –dar nu e numai vina lor, ci si a sistemului rigid din Romania, si, ma repet , a lipsei de educatie si a faptului ca habar n-avem cum sa ne purtam intr-o societate dezvoltata.

Bineintels ca nu exista padure fara uscaturi. Si aici sunt foarte multi saraci –de lenesi ce sunt, sunt saraci; spre norocul nostru al imigantilor ca putem sa promovam mult mai usor.

Desi totul e atat de “minunat” aici, exista riscul ca atunci cand mergi pe stada sa primesti un glonte in cap ca nu stiu care a uitat sa-si ia medicamentele. In mod clar asta e tara cu cei mai multi retardati, intarziati mental sau cum ii mai cheama. Si culmea ca toti circula in libertate, pe unde vor, au tot felul de privilegii, iar noi suntem expusi la risc in orice moment. In general, daca ai ghinionul sa fii la locul nepotrivit la momentul nepotrivit –asta e- Ghinion!

Aici sunt si foarte multe oportunitati. Trebuie doar sa lupti putin; obstacole gasesti in orice loc. Totul depinde de tine (numai sa nu te imbolnavesti –ca intram intr-o alta discutie). Totusi, daca vrei, poti!

Nashpa e aici!

2008-03-02T11:51:00.005-06:00

A fost greu dar am infrint! Am strins citeva din gindurile celor care butoneaza netul si blogurile prin jur. Dar provocarea nu s-a incheiat, urnele nu s-au inchis..

Nota Inainte: Nu sustin neaparat nici unul din punctele de vedere de mai sus. Iar ordinea a fost aleator aleasa, mai putin primul si ultimul din lista. De asemenea, imi cer scuze inca de la inceput ca mi-am luat libertatea de a edita textele, doar cu scopul de a pastra o continuitate in format sau pentru a optimiza spatiul, fara a afecta continutul.

Motto: E mai nashpa aici. Pe principiul ca iarba e mai verde de partea cealalta a gardului. (DORU)

Un cap si-o parere (AMALIA)

Oameni buni, pe mine nu m-a dus şi nu m-a ajutat imaginaţia într-un moment esenţial. În momentul în care mi-am închipuit America. Lipiturile cu care am lucrat au fost tivite în grabă, cu aţă de pe ecranul televizorului. Am alăturat verdeaţa de pe lîngă case, oraşe mozaicuri de lumini, domni bine la costum care aruncă dosarul din mers şi pînă ajung la uşa au mai rezolvat două cazuri complicate, universităţi pentru care îţi tremură cămaşa de admiraţie, bani, piscine şi oameni care nu gătesc.

Atîta am apucat să scriu pînă să citesc propunerea Donei, de unde m-a şi apucat frica că prin cartier umblă o telepatie în stare de libertate. Că dacă şi ea şi eu ne-am gîndit în (cam) acelaşi timp la (cam) acelaşi lucru şi locuind (cam) în aceeaşi comună, nu e lucru de şagă.

Deşteptîndu-mă din şoc, şi de bucurie că a pornit ninsoarea şi nu mai e gri afară, ci e negru şi dimineaţă o să fie alb, am zis să zic ce am de zis.

Aici e concret şi nu mai lasă loc şi (mai ales) timp prea mult imaginaţiei, deşi uneori imaginaţia mai împinge, mai forţează şi mai iasă la iveală cu nişte chestii faine.

Acolo e departe, de obicei dincolo de nişte nori, trebuie să umbli prin cer ca să pui piciorul acolo, după un anumit număr de ore de zbor.

Aici stai tot timpul, mergi la servici, te termină proiectele, cerinţele, termenele şi propriile tale ambiţii.

Acolo mergi numai în vacanţă, stai lungit, bei sucuri şi cafele, admiri, conversezi şi împarţi impresii despre aici în urechile căscate ale doritorilor de acolo.

Aici plouă, ninge, e trafic, e zgomot, praf şi poluare şi draci. Mulţi.

Acolo e idilic, că mergi de maxim două ori pe an, cu geanta ta cea mai bună, cu cosmeticele cele mai faine, cu prosoapele cele mai moi.

Aici îţi mai scapă cîte un gînd despre acolo.

Acolo te duci ca să nu te mai gîndeşti la aici.

Aici, aşa cum se precizează în îndemn, poate fi oriunde.

Acolo, poate fi oriunde altundeva.

Doua categorii (MISHU)

Unde e mai nashpa. Sau unde e mai misto? Pai, in primul rand daca e mai naspa aici, nu inseamna neaparat ca e mai misto acolo. Si pornind de aici, oamenii se impart in doua categorii. Intotdeauna! Pe de o parte sunt oamenii care nu pot pleca (din diferite motive). Si acestia se impart mai departe in doua categorii. Sunt cei pentru care acolo (unde nu pot ei sa plece) e intotdeauna mai nashpa pentru ca strugurii la care nu ajungi sunt acri. Si apoi sunt cei pentru care aici (de unde nu pot ei pleca) e cel mai nashpa, ca gaina vecniului e mai grasa. Si, pe buna dreptate..

Dar apoi sunt ceilalti, aceia care pot pleca. Si ei se impart in doua categorii. Dar ei toti sunt de acord ca e mai nashpa acolo (de unde au plecat, sau acolo unde nu pleaca). Pentru ca aici (unde sunt ei) e mai misto. E clar mai misto pentru ca altfel ar pleca, si pentru ca oamenii (astia care nu sunt constransi) trebuie sa-si justifice cumva alegerea.

Si deci.. unde e mai naspa? O intrebare care nu poate decat sa te lase confuz.. Zic eu! Si spun asta pentru ca parerea mea, obiectiva, de om simplu ce a plecat din Romania (si deci cu experienta in a inlocui pe aici cu acolo in functie de necesitati) este ca.. si aici si acolo e mai nashpa. E mai bine unde te simti tu mai in largul tau dupa principiul: if it ain’t broke, don't fix it! Daca am invatat ceva din a schimba pe aici cu acolo, am invatat ca oamenii sunt mai asemanatori decat sunt diferiti, indifferent de cat de departe este acolo fata de aici.

Eu vroiam sa plec din Romania pentru ca nu-mi placea ca oamenii din jurul meu erau prea interesati de viata mea. Si pentru ca le lipsea zimbetul! Din punctul asta de vedere parca e mai naspa acolo...

Bonjour New York (INA BIXADE)

Iubesc America, nu ma intereseaza politica si nu ma intereseaza imaginea americanilor in lume, care este un stereotype care suna asa: americanii sint prosti. Americanii nu sint prosti asa cum le place multora sa ii catalogheze, ii caracterizeaza doar un lack of interest fatza de rest, fatza de ce se intimpla in lume, nu ii intereseaza, li se cam rupe, ezit sa ii numesc ignoranti, dar da, poate asta e un cuvint mai delicat, decit calificativul prosti. Am intilnit americani foarte culti, cititi si lucrez cu oameni cu educatie, care vorbesc 3 limbi, care au o viziune clara asupra ceea ce se intimpla in afara Americii…

Asta e parerea mea (si nu numai). Cred ca visul american exista cu adevarat si nu e doar o utopie, cred ca daca stii ce vrei, ai un strong support system si niste planuri clare, ai sansa sa iti construiesti o viata frumoasa aici. Parerea mea este ca oricine isi poate gasi un loc aici, indiferent de rasa, de educatie. E o tara a tolerantei, care rasfata prea mult, uneori. Asadar: prefer neclaritatile-imperfectiunile de aici, decit cele din Carpatia, prefer tiganoii de aici, decit pe cei din Romania, prefer snobismul-prostia americanilor, decit cea a romanilor etc etc etc.

In Romania ma simt straina, in US ma simt ACASA. Pentru mine, fara vreo indoiala, in Romania este MULT mai naspa, asta ca sa accentuez ideea ta initiala. De fapt, nici nu poate exista comparatie.Sa nu veniti si sa ma luati ca, vai, Romania ce tara frumoasa si bogata este, cu datini stramosesti (nu le contest, dar nu le ridic nici in slavi). Ma lasa rece. Exista locuri mult mai frumoase, mai bune si mai bogate pe lumea asta.Case closed!!!

Here and there (LOLA)

Cum spuneam in una din postarile mele, consider Romania si America doua lumi diferite, drept pentru care nu pot sa le compar intr-un mod echitabil. Ce-mi place cel mai mult aici?

In primul rand ca nu am familia sa-mi spuna ce sa fac si cum la orice pas. Sau vecinii care sa-mi urmareasca fiecare miscare si sa-mi faca dosar.

Atmosfera mult mai pozitiva. La ultima vizita in Romania am simtit apasator o atmosfera atat de negativa incat nici in ziua de azi, dupa 3 ani si jumatate, nu mi s-a facut inca dor de duca. Le inteleg greutatile si frustrarile dar e obositor sa auzi mereu aceleasi plangeri.

Imi asum riscul repetarii: mancarea. I'm in food heaven. Si nu ca as muri de foame in Romania, dar selectia nu sufera comparatie.

Si asta, la exclamatia Inei asta-seara in timp ce ne plateam cate o pereche de pantofi la casa: ne-am luat pantofi Calvin Klein cu $23.99 - cum sa nu iubesti tara asta?

Nu pot sa spun ca-mi plac americanii mai mult ca romanii sau invers. Cum spuneam in comentariul care a pornit subiectul asta, mizerii de oamenii sunt peste tot, si oameni decenti sunt peste tot. Si acolo si aici muncesti ca sa-ti platesti hangaralele si cu putin noroc, sa-ti ramana de-o inghetata.

Si ma opresc. Sunt astea cele mai importante motive pentru mine? Nu chiar. Sunt aici pentru ca m-am obisnuit aici, exact ca o relatie care a trecut de focul pasiunii si e in faza de tandrete blanda a acceptului reciproc.

Francia, minca-ti-as! (JUST A GIRL)
Bad choice brothers.. Tigani romani ca in Francia rar gasesti. In tren o "calugarita" spasita canta. Printre buzele vinetii stralucea un dinte de aur. Ea jelea ceva, in franceza. Un val alb se sprijinea pe basmaua ei. Canta si slavea pe Doamne-Doamne apoi, dupa ce si-a luat niste maruntis a zis intr-o romaneasca ceva. Am ciulit urechile. Vorbea singura. Pe strazi cantau tiganii. Mie imi sunt dragi, ca asa sunt eu, imi plac fiintele. Insa cand la plecare bagajul meu nu a mai avut loc in autocar din cauza paturilor si lingeriile cu sclipici mi s-a pus pata. Drumul meu catre Romania a fost o manea continua. Despre vietuirea intre straini nu pot sa zic de bine. Pentru ca in afara de citiva oameni nu intram in contact cu nimeni. Nu suna nimeni la usa sau la telefon, nu stii cine iti sunt vecinii si nu te baga nimeni in seama.. Pe strada in Paris este mizerabil. Oamenii is pestriti si am vazut destul de multi nebuni si homeless, piscaciosi si betivi.. Bucurestiul mi se pare mai safe, asta mi-e clar. Comparativ cu orice oras in care am fost, aici e totusi acasa si aici noaptea, in cartierul meu "periferic" Berceni City eu sunt in siguranta. Este adevarat ca in ultima vreme in scara blocului miroase destul de des a iarba, ceea ce ma face sa consider ca au evoluat cocalarii din cartier si ca BMW-urile si hainele de firma plimbate la Bamboo si Fratelli au inceput sa aiba prioritate in fatza bietelor noastre beri servite ani de zile "la bordura". In Francia nu e urat, sa nu ma intelegeti gresit. Este superb Parisul si as vietui acolo cu un job decent. Dar la fel de bine vietuiesc si aici. In metroul din Ro ma simt inca safe. La Paris m-am urcat intr-o seara in alt tren si m-am trezit la Melun, adica la dracu cu carti fatza de Maisons-Alfort unde locuiam noi.. In tren erau negrii care fumau si care aratau suspect.. Mi-a cam tzatzait fundul cand m-am trezit in pustie, intr-o statie de tren dintr-un orasel despre care nu stiam nimic.. Apoi am mers cu Ruxa intr-un club de salsa, intr-un cartier suspect. Oameni de toate felurile uniti de iubirea lor pentru salsa. Desi arata suspect locul, am dansat si m-am simtit bine.

Cred ca omul sfinteste locul, oriunde ar fi acesta. Si cred ca exista si bine si rau peste tot. Depinde cum iti este norocul. Nu spun neaparat ca e mai bine la noi sau mai rau. La noi is multe putregaiuri, e multa mizerie, este inca destula saracie. Dar la fel e si la altii...

Am fost la Budapesta si am vazut si aurolacii lor dormind pe cartoane la metrou. Am fost la Amsterdam si ne-am speriat de un batran care urla pe strada ca din gura de sarpe.. La Lyon, langa MacDo racnea unul ca din gura de sarpe, parca vroia sa omoare pe cineva.. La noi, la trecerea de pietoni, in Rosetti o tipa ok imbracata a inceput sa urle langa mine..

Avem toti cretinii nostrii, tiganii nostrii, hotii nostrii.. si fereasca Dumnezeu - criminalii nostrii. Nu cred ca e mai bine in State sau oriunde in Europa. Cred ca este bine acolo unde te simti in siguranta.

Unde e mai rau? Acolo unde iti este mai greu, unde nu esti fericit. Daca te-ai obisnuit cu locul, daca iubesti, daca te leaga ceva, orice loc de pe planeta asta este bun.

Bogatia rulz, saracia sucks oriunde (OVIDIU)

Din pacate nu tine. Nici USA, nici Canada, nici Australia si nici macar Romania nu sint simplu de caracterizat. Traiul in Tandarei, Faurei, Fetesti difera fundamental fata de traiul in Primaverii sau mai stiu eu prin ce alt cartier. In USA e diferenta de la cer la pamint intre Albany NY, Washington DC si Miami. Oricum decit sarac in USA mai bine bogat in Romania si vitzavercea, adica bogatia rulz si saracia sucks indiferent de tara. Probabilistic vorbind e mai usor sa fii sarac in Romania.

America si Romania se aseamana totusi intr-un punct: distorsionarea realitatii din tara si o privire ciudata asupra realitatilor din afara. In Romania toata lumea stie ca "e naspa", "tara de rahat", "xyz se pot intimpla numai la noi" si vestul (europena, american) e vazut idilic, un loc unde toate problemele ti se rezolva automat si traiesti ca un belfer. Pe de alta parte americanii au tendinta sa creada ca in restul lumii e cam naspa (ma refer la cei mai putin calatoriti). Chiar daca sint relativ usor de convins ca Romania de exemplu nu e lumea a 3a, ramin destul de surprinsi cind le explic ca copilaria mea in comunism a fost foarte fericita si n-as da-o pe 90% si mai bine din copilariile americane. Idem despre studentie, desi aici nu toti pe care ii stiu sint de acord. E foarte dificil sa explici amestecul de valori atit unui roman cit si unui american.

E greu de explicat cum se statea la cozi la alimente dar educatia copilulu, de la gradinita la facultate, nu era o problema.

E greu de explicat cum n-am avut masina in viata mea dar am calatorit mai mult (e drept numai in tara) in liceu si ca student decit cei mai multi americani de aceeasi virsta si cum marele lor spring break de o sapatamina la noi poate fi un stil de viata permanent. E greu de explicat unui student care sterge mesele intr-un bar ca sa aiba bani de studii cum in Romania studentii infunda circiumile seara de seara si nu ca sa stearga mesele.

Si e foarte greu sa spui unui american ca in Romania GDP-ul (un fel de PIB) e 11,000$ da’ e plin de bemweuri pe strada, toti prietenii mei au un apartament frumos amenajat intr-un oras mare, desi preturile la apartamente si la cam orice altceva sint intre mari si enorme.

E greu sa explici cum in Romania sint (aparent cel putin) de 3 ori mai multe baruri pe cap de locuitor decit in america da restaurante de 3 ori mai putine. E si mai greu sa explici de ce stau localurile astea pline noapte de noapte cind in America chiar si orasele mari duminica deja totul e gol iar in timpul saptaminii bate vintul. Si invers.

E greu sa-i explici unui roman ca daca ai 2-3 masini in garaj nu esti bogat, nici pe departe, si nu-ti permiti sau iti permiti cu greu unele chestii pe care el le considera banale, normale, naturale. Ca banii tai de salariu nu includ pensie, impozite federale, impozite statale, social security, medicare, 401(k), scoala si colegiul copiilor, mortgage, reparatii la casa, taxe de proprietate, asigurare la masini, si ca la sfirsit cind tragi linia multora nu prea le mai ramin bani ca sa lase 20-50$ intr-un bar, sau oricum nu des. Tot dau exemplul cu barul ca asta mi se pare reprezentativ pentru diferenta intre societati nu ca sint neaparat mare rachier :).

E greu de explicat de ce in America ti se da restul la penny DE FIECARE DATA si nu e nici o rusine sa te intorci sa explici ca ti s-a gresit factura cu juma de $ in timp ce in Romania cu GDP-ul de mai sus nu ti se da restul niciodata iar sa faci scandal pentru 2-3.000 lei e putin jenant. E greu de spus de ce intr-o tara cu numar enorm de clienti vinzatorul se poarta cel putin decent cu tine in timp ce in alta cu mai putini clienti si bani de multe ori aproape te da afara din magazin.

Este mai bine in Romania sau in America? Da!

Acolo unde te simti (MIRCEA)

Cel mai bine este acolo unde... pur si simplu te simti bine, asa ca la Bucuresti eu pot sa spun ca deocamdata sunt multumit, in ciuda unor neajunsuri cum ar fi traficul aglomerat, destul praf in atmosfera, lumea un pic mai agitata decat prin alte parti si summitul NATO in 2-4 aprilie.

Copenhaga de bine si de rau (CRISTI)

De bine: poluare mai putina si biciclete cat cuprinde - orasul arata foarte bine, nu prea-s blocuri si cladiri inalte, in razboiu al doilea n-au fost atacati si multe cladiri sunt vechi si arata misto (cam tot orasu-i de 4 etaje); asigurari medicale care merg, zile de concediu mai multe, ore de munca mai putzine.

De nashpa: taxe mari la toate produsele, sistem incremental de taxare (daca mi-ar mari salariu brut cu x net as ramane cu 37% din x); clima "bizonica" (in decembrie si ianuarie am vazut cerul de 4 ori si asta-vara a plouat cam zilnic); cultura diferita (oamenii-s obisnuiti sa primeasca cam totul de la stat
si din cauza asta relatiile dintre oameni-s ceva mai reci).

Despre subiectul negativ (CAMELIA)

Trecand peste faptul ca subiectul lansat e...negativ (nashpa) eu am sa incerc sa spun unde e mai bine. Cineva mai sus a spus exact: e acolo unde ti-e bine. Mie mi-e bine aici in USA si nu m-as mai intoarce in Romania nici sa ma pici cu ceara. De ce? Munceam in Romania cam 12-14 ore pe zi si de multe ori mai mult si noaptea chiar...aveam propria afacere si ce credeti? Abia imi plateam chiria sediului si salariile si ceva manacare si cam atat, ba uneori apelam la credite ca sa achit ce era neachitat si credite cum? Cu spaga si relatii evident... iar de locuit locuiam cu chirie... Aici cu studii medii am gasit loc de munca bun si muncesc 8 ore pe zi si eu si sotul si inca din primul an am cumparat casa, si pentru ca am fiica la facultate mi-am mai luat un part time job si sincer sunt atat de multumita ca aici daca vrei si sanatatea iti permite e imposibil sa nu ai ce munci. De asemenea avem 3 masini, una de caciula si camara plina cu de toate iar in weekend nu stam in casa la TV, ne urcam in masina si sincer avem unde sa ne ducem si ne plimbam si sa ne relaxam. Luni o luam de la capat ca roboteii. Cat de bine e la serviciu? E ca pretutindeni, momente bune si rele, colegi draguti si altii care iti manaca zilele ca si sefii de altfel dar avem unde munci si suntem platiti decent. Acum va las pe voi sa judecati unde e mai nashpa....

Unde esti in medie (CRISTINA)

1. Aici pot sa merg in weekend la munte sau la mare si chiar merg (stau in Bucuresti).

2. Aici am 5 saptamani de concediu pe care le petrec in totalitate vizitand Europa si cand n-o sa mai ne ceara vize americanii o sa ma plimb si pe acolo.

3. Aici castig peste medie, ceea ce dincolo nu cred ca as reusi cu cunostintele si abilitatile pe care le am si n-as mai suporta sa mai fac odata facultatea ca sa mi-o recunoasca aia. Cred ca in orice tara conteaza cum te situezi fata de medie.

4. Aici nu platesc chirie, rate si chiar daca castig mai putin , dupa toate cheltuielile cred ca raman cu mai mult.

Nashpa e peste tot (ADRIANA)

Nashpa e peste tot. Si cu misto e cam tot asa. La Romanik e misto ca prietenii tai asculta aceeasi muzica pe care o asculti si tu, au vazut aceleasi filme cand erau mici si fac bancuri pe care poti sa le intelegi, mancarea are gustul cu care te-ai invatat de la mama de acasa. E misto ca stii exact cu cine ai de-a face dintr-o privire si ca, in ciuda a tot ce stie lumea, traiesti intr-o tara mult mai lipsita de constrangeri decat Statele Unite. In America e misto pentru ca te poti misca mai usor, ca viata e mai usoara, mancarea mai ieftina (da' ingrasa) functionarii, desi pot fi prosti, lenti si nesimtiti, nu sunt rau intentionati adica nu iti pun bete in roate.

E insa foarte greu sa compari, sunt doua lumi foarte diferite, de aia e mai bine sa le privesti separat.

Unde e mai nashpa? Let’s blog about that!

2008-02-25T14:50:00.006-06:00

Assumptions: Sa presupunem ca suntem impartiti in doua tabere: o parte dintre noi aici si o parte acolo. Nu definim strict conceptele de aici sau acolo, total neimportant, e doar o chestiune de sistem de referinta. Sa zicem variabile convenabil alese.

Am citit deunazi un comentariu pe blogul Lolei si am ris: „Sunt un roman simplu ce vreau impreuna cu un prieten si parintii lui sa plecam din Romania in State pentru o viata mai buna si pentru a scapa de tara asta mizera cu toti boschetarii, handicapatii si TIGANII de aici..”

Dar nu e de ris!Ce mi-a placut la nesfirsit e ca Lola a incercat sa raspunda politically correct domnului in cauza, asa ca sa nu fie doamne-fereste dezamagit cind o sa constate ca tigani deghizati in alte neamuri si culori sunt peste tot. Dar cred ca omul deja plecase, se imbarcase catre pomul laudat, asa ca n-a mai auzit.

Si atunci mi-a revenit din nou intrebarea: unde-i dom’le mai nashpa si de ce? O lume perfecta nu exista si oriunde ai fi ajungi la un moment dat sa faci o lista cu „asta da” si „asta nu”, tragi linie si aduni in josul paginii. Ce-ti da la sfirsit impreuna cu bunul simt si gradul de masochism din ADN iti spun unde iti e locul.

Asadar, arunc o provocare catre cei care sunt aici (oriunde ar fi aici asta!): unde e mai nashpa? Care sunt cele trei to cinci motive pentru care aici e mai bine decit acolo? Si invers, neaparat!

Lola, Amalia, Ina, Simona, Provincia, Romania, Personajul Colectiv.. whatever! Oameni si femei! Lume, lume! Zice tu cum e mai bine!

Scrie-mi pe adresa dona at donazz dot com si publicam aici. Cite capete atitea pareri si experiente. Un roman simplu informat face cit doi si unde-s multi puterea creste. In traducere libera: United We Stand!

Atentie, romani traverseaza America! (IV)

2008-02-17T10:57:00.009-06:00

Merge MGS-ul, drumu’ si minutu’!

Am parasit Miami dupa mai bine de o saptamina, nu fara regrete. Inca doua-trei zile si as fi inceput sa-mi caut de lucru in peninsula. Ca, in afara de pasaport, nu prea mai aveam mare lucru de luat din Chicago. Cred ca m-as putea obisnui cu vara asta perena, mi-am zis cu naduf in timp ce-mi scoteam geaca din fundul valizei.

Ca sa nu ne omoare schimbarea brusca de tonus, am mai poposit vreo doua zile mai la nord. Caci dupa nici doua ore de mers am obosit, m-am legat de un palmier si am plins ca nu vreau acasa. Marriott, primitor, mi-a mai dat un pat moale in Boca Raton. Care e ca o statiune de bai, nu ca un raton ..boca.. sau cum s-ar mai putea crede. Cam ca pentru virsta a doua spre a treia, frumos si verde, nu bogat dar civilizat. Dar nu s-a nimerit cu starea noastra de spirit, caci noi eram in the mood pentru lux, opulentza, stralucire, luat ochii. Chestii! Asa ca ne-am imbarcat, cu aparatul foto de git, catre locatia numita in atributele de mai sus. Si anume Palm Beach. Impreuna cu sora saraca West Palm Beach.

Palm Beach e asa cum si-ar imagina orice om (trecut de virsta pubertatii) raiul daca ar inchide ochii. Soseaua perfecta se intinde cu curbe largi in fata, pe dreapta oceanul verde, in stinga rinduri rare de case. Am zis case?! Pardon, vile, mansions, casoaie, viloaie.. nu stiu cum sa le zic! Pe stradutze intortocheate se ascund la vedere in spatele gardurilor vii de 5 metri mici raiuri din caramida si lemn, semnate de diversi insi cu nume de arhitecti cunoscuti. In spatele „casei”, ridicata pe picioroange, se leagana in vint o barca alba. In fata, un Bentley (sau Mercedes de colectie, dupa gust!) cu geamurile cascate se aeriseste la soare.

Cum treci podul inapoi pe continent (Palm Beach e o fisiie de pamint lungita pe linga malul oceanului) se ridica exact sub nas buildinguri inalte de West Palm Beach. Un oras care arata atit de nou de parca ar fi fost construit ieri. Daca am fi mers in sens invers probabil m-ar fi impresionat. Dar venind dinspre Palm Beach, orice bloc oricit de frumos imi parea doar un alt Centru Civic pe bulevardul Victoria Socialismului (pentru cine-si mai aminteste). Altfel, nici un termen de comparatie intre cele doua.

Punctaj maxim totusi la locuri de parcare.

La o aruncatura de bat, nici zece ore de condus in pas saltat, zace Atlanta. Aproape de mijlocul tarii, exact in drumul nostru. Atlanta, Georgia on my mind.. Pe care am batut-o cu piciorul o zi intreaga. Atlanta se lauda cu patru lucruri: cel mai mare nod aerian de pe continent, bifat Olimpiada in 96 care a lasat in urma un ditai parcul si o placa memoriala cu cei care si-au sacrificat banii, timpul si viata in acest scop, sediul CNN precum si Coca-Cola headquarters impreuna muzeul cu acelasi nume. Intre timp au construit si cel mai mare acvariu din lume la muzeul da pesti. Nu mi s-a intimplat in niciun loc pe care l-am vizitat in viata mea lunga si deasa sa vad atita consens in recomandarile turistice. Si nici n-am avut vreun ghid mai original ca cersetorul care ne-a ocolit doua strazi ca sa ne spuna povestea lui si caruia i-am dat doi lei verzi.. doar omul s-a deranjat!

Am tratat cu dispret atit acvariul cit si istoria coca-cola (sau cocai-cola sau coca-colei?!) dar n-am scapat de vizita la CNN, aceasta Mecca a jurnalistilor din toata lumea, uniti-va, amen! Dupa un tur complet pe orbita si dupa ce am admirat bustul tatucului Ted Turner pe culoarele institutiei, mi-am zis ca tablourile lu’ nenea Marriott si cultul personalitatii de la mine de-acasa sunt de-a dreptul decente.

Oricum, pe tot parcursul turului intreprins pe un traseu oarecum paralel cu cel al angajatilor, m-am tot intrebat cum i-o fi venit Tatucului ideea de a isi expune angajatii ca niste pesti in acvariu dar mai ales cum de n-a facut si Sirbu acelasi lucru la Protv?!

M-am uitat la redactia de stiri formata din sute de birouri la care lucrau sute de reporteri, redactori si editori si mi-am ris melancolic in barba amintindu-mi cum reciclam bucatile de hirtie pentru stiri cu ani in urma, cum aveam o redactie formata din 3 reporteri din care doi noi care habar n-aveau sa dicearna ce e important si ce nu dintr-o conferinta de presa. Cum inregistram stiri de la alte posturi de radio, le modificam si le dadeam o ora mai tirziu, ca nu platisem Mediafaxul si nici parola aia furata nu mai mergea.

Cu aceste ginduri si altele mai grele am parasit Atlanta prin traficul greu de rush hours si ne-am intors la treburile noastre.

Another year another buck! Fie ca amintirile sa odihneasca in pace!

Atentie, romani traverseaza America! (III)

2008-02-10T11:42:00.001-06:00

Un an nou mai la sud

A venit vara. Brusc. La o curba, am deschis geamul si a intrat curent caldut. Mergeam de vreo .. dar cine mai stie cite ore.. sa fie vreo 6-7, mai verificam pe la popasuri temperatura dar tot frig era. Si ma gindeam eu, oare cum o fi cu schimbarea asta de temperatura. Pe continent e racoare, la Chicago e chiar frig al naibii, bate un crivat ca-n povestile lui Andersen, la Nashville era frigutz, cam de geaca de ski inchisa pina-n git. Si a tot fost frig pina ne-am dat drumul in jos pe peninsula Florida (o fi bun apelativul?). Strabatusem tot statul Georgia de la un cap la altul si nimic. Ei bine, abia trecusem de Jacksonville ca s-a intimplat. La prima oaza (popasul pe marginea autostrazii americanii il numesc oasis) am schimbat cizmele cu slapi, am dat jos pulovarul si am pus tricoul, mi-am suflecat blugii si-am tras aer in piept! Caldut!

Inca doua-trei gari si ajungem. Ei, au fost mai multe, dar pe vreme frumoasa toate par mai bune. Life is good!

Miami.. asa cum mi-l amintesc. South Beach asemenea. Adica de bine. Gasesc ca lucrurile bune nu trebuie sa se schimbe. Nicio uimire noua, aceiasi zgiriie-nori mici. Downtown-ul in continuare mai uritzel decit Chicago. Dorel tot acolo si tot primitor. Placut, 25-27 de grade constant. Plaja, piscina, pina colada, soare, poze multe, revelion. Ei, revelionul in South Beach e ca revelionul in piata Universitatii combinat cu Festivalul berii doar ca in toiul verii si pe malul oceanului. Si fara Directia 5. Politia a inchis circulatia auto pe Ocean Dr. Circiumile au rupt rindurile si-au navalit in strada. Muzica tare ca-n Vama Veche (decit ca fara manele sau Jimmy Page). Mincaruri si arome mexicane, cubaneze, italiane, japoneze, seafood, sushi. Vin, sampanie, bere, sake, margarita. Salute si hai noroc! Voiosie si foscaiala. Lumea sta la coada in fatza ceasului sa-si faca poze cu Anul Nou?!

La 12 noaptea se da de la Primarie cu articifii pe deasupra marii, chiuim de veselie, numaram pina la zero, ne imbratisam si-apoi ce sa vezi.. se lasa linistea?! Lumea purcede catre masini in liniste si in sir indian, cu sandalele in mina. Cum ar veni, s-a bifat evenimentul, hai naibii la somn ca iar incepe un an nou si am atita de lucru, trebuie sa platesc credit cardurile alea, si impozitul pe casa, si acu’ vine si Valentine’s Day.

Si ma asez eu pe-o piatra sa privesc lumea trecind valuri-valuri. Ca parcasem la etajul 6 al unui parking garage si ma gindeam ca pina ies cele citeva sute de mii de masini parcate mai jos am timp sa mai reflectez un pic.

La noi in America (sic!), cu mici exceptii si in functie de stat si de legile fiecaruia, barurile se inchid la 2 noaptea. Spre dispretul tuturor betzivilor pe care-i cunosc. Citeva mai rebele se inchid la 4am. Restaurantele, in majoritatea lor, nu sunt deschise dupa miezul noptii. Iar duminica dupa 10pm poti linistit sa mori de foame, ca in afara de McDo, doar daca esti de-al locului mai gasesti un locsor care sa-ti serveasca un crevete ceva. Poate. Mda, in acest context face sens revelionul incheiat la ora 1 am, nu?

Si ca sa nu ma simt chiar stinghera intr-o lume in care inca mai gasesc motive de uimire sau poate doar ca sa ma obisnuiesc cu pamintul (vorba bancului!), noul an mi-a scos in cale si modelul manelistului american jmecher: negru cu maiou alb, intre dinti, ca pe-o bijuterie, poarta o scobitoare, conduce un Pontiac rosu modificat ale carui usi se deschid vertical si desigur sunt deschise pentru ca trebuie sa se auda hip-hop-ul de ghetou, bubuind dintr-un sistem audio de cel putin zece mii de parai. Cam de trei ori mai mult decit valoarea masinii. Si asta intr-o mare de masini, intr-un trafic infernal. O manelista bronzata rau cu buze groase si rosii, cu sandalele aurii, urla de bucurie, alearga si sare in masina din mers. Amindoi privesc in jur, scrutind orizontul cautind invidia din ochii martorilor. Ma prefac invidioasa, imi iau trepiedul si aparatul foto si ma duc sa ma culc. S-a mai dus un an de America!

Atentie, romani traverseaza America! (II)

2008-01-31T07:30:00.000-06:00

Jack Lives Here

Asadar, cu masina burdusita, am zis adio scurt frumosului Chicago si ne-am asezat comod pe Interstate 65, directia foarte sud. Cind am terminat cafeaua de dimineata si conversatia incepuse sa devina lucida, tocmai treceam prin Indianapolis. Unde, in afara de cursa anuala de Formula 1 nu se intimpla nimic memorabil. Asa ca am schimbat muzica. Sa cinte Parazitii si in statul Indiana, carevasazica!

Inca ma uimeste de fiecare data cind plec la drum intins cit de bine intins e drumul. La 80-90 mile/ora soseaua se intinde perfecta in fatza. Mai ales dupa ce iesi din zona Chicagoland, un fel de Bucuresti al zonei.

Cind am ajuns aproape de Louisville mi-am ridicat capul din aparatul foto. Parca mirosea a ceva ciudat.. Da, mirosea a Kentucky! Ceva spectaculos nu s-a intimplat pe tot parcusul traversarii statului de sus in jos, desi am fost foarte atenta, dar sigur trebuie ca e ceva acolo, ca prea suna bine: Kentucky, cu accentul pe y. Poate ne vom intoarce.

Se facuse aproape seara cind am intrat in Nashville, Tennessee, prima oprire a expeditiei. Deja schimbasem muzica cu ceva vesel si country, sa nu se supere co-mesenii pe noi. Caci Nashville chiar e capitala muzicii populare (cum ar veni!) si altceva nici n-am auzit. Am parcat in buricul tirgului la un frumos lacas cu paturi moi si vedere la downtown, am agatat apatul foto de git si am purces in explorari. Am luat cu asalt orasul pe care l-am puricat stradutza cu stradutza pina am cazut jos de oboseala si uimire. Caci imi pare ca singurele doua industrii ale zonei sunt muzica country si cizmele (respectiv palariile) de cowboy. Ultimele desigur made in china. Never mind. La fiecare coltz de strada cinta la chitara baieti cu barba si cu cizme, desigur din repertoriul CMT. CMT e un fel de MTV al muzicii country, post national cu emisia in chiar inima downtown-ului. De a carui echipa de filmare iesita la intervievat pe strada ne-am impiedicat cel putin o data.

In fiecare circiuma cinta live trupe de country music si lumea danseaza, imbracata asa, ca-n filmele western... cum sa-i zic.. port popular?! Ce nu e bar e ori magazin de muzica ori de echipament de cowboys. Expensive cizme, macar $500 perechea, e adevarat, dar din blana de aligator american (sau tot chinez?!). Fiecare vinzator are un tata-frate-unchi care e sau a fost producator de muzica, sau cintaret, sau chitarist. Sau a sters macar o data praful de pe un mixer. Ulterior am aflat ca exista si o zona bogata in Nashville, unde locuiesc vedetele din business, de la Faith Hill pina la Keith Urban. N-am vazut, nu cunosc, zic ce-am auzit!

In schimb aproape mi-a ghicit Regele Elvis in palma (see poza) si l-am gasit pe Jack. Jack Daniels, cum care Jack?? Era intr-un bar din Nashville. A zis ca are o distilerie pe aproape, oleaca mai la sud, chiar in drumul nostru, sa trecem oricind sa bem impreuna un paharel, mai stam la povesti!

Concluzia e simpla, un stiu daca nashvillenienii au zacaminte naturale, clar n-au muzeu Coca-Cola si nici plaja n-au, dar in noaptea aia am visat ca strazile erau pavate cu CD-uri. De platina, desigur. Care cinta cind calci pe ele. Eram cu Jack la o masa iar Kenny Chesney imi cinta din vioara la ureche Old Blue Chair.. cam ca mai jos..

Atentie, romani traverseaza America!

2008-01-28T17:51:00.000-06:00

Sa fi fost vreo 3F grade afara cind m-a izbit ideea ca cea mai simpla metoda de a evita frigul e sa te asezi acolo unde e cald! Adica –si aici vorbesc din proprie experienta deja- in Florida. Asa ca l-am mai scuturat pe tatucul Marriott de niste rezervari la oferta “buy one half price get two free”, am reparat masina si ne-am zis ca ce-ar fi s-o si verificam. Ei bine, am exagerat, poate n-avea nevoie chiar de o excursie de 2.800 de mile (aproape 4.500 km) dar, hei, asta-i viata!

Si cum stateam noi linga usa, cu bagajele facute, asteptind sa treaca octombrie-noiembrie si-o jumatate de decembrie, ne-am trezit ca ne trebuie o harta foarte mare, mult mai mare, sa incapa toata America, in detaliu. Pe care aproape ca am traversat-o de-a lungul.

Am umplut o masina cu tot ce-i trebuie romanului in viata, ca doar nu le cara in spate. Ma mir si acum de tot felul de chestii fara de care nu stiu, dar am simtit ca nu pot trai. Plus colectia completa de maieuri, slapi si costume de baie si, desigur, noul set de crose de golf. Pai, da, ca nu se mai poate, v-am zis, nu se mai putea.

Numai plapuma si patinele nu le-am luat.

Va urma..

I Support

2008-01-20T12:31:00.000-06:00

Ce sa fie, ce sa fie? Ei bine, niste oameni de bine si carora nu le lipseste simtul umorului ba dimpotriva mi-au facut cel mai spectaculos si neasteptat cadou de mos: un suport de banane. Careia i-am gasit imediat o utilitate: am agatat punga de piine in ea! Ca banane n-am. De ce n-am e o intrebare interesanta. N-am fiindca am picat din romania ca din bananier si dupa ce mi-am luat o suta de perechi de blugi si o suta de perechi de tenisi, am mincat si tone intregi de banane pina mi s-a luat. Cheers pentru anii in care singura coada la care mama ma putea convinge sa stau era aia la banane. Verzi, verzi, de nicio saptamina nu le ajungea sa se coaca. Si inca o data cheers pentru alea doua banane pe care i le-am carat lu’ sor-mea din Germania si care nu i-au placut, pentru ca ea s-a nascut tirziu cind bananele nu mai existau decit in povestirile celor batrini. Asadar, le-am mincat toate bananele americanilor si acum sunt linistita. Nu mai tresar la vazul lor, asa cum nu ma mai impresioneaza nici mozzarella, natural orange juice, somon afumat ori Jack (Daniels). Simt ca in mine creste usor o americanca adevarata, simt ca in curind voi trece pe produse pe baza de soia, voi refuza apa de la chiuveta (as been gross!), voi cumpara doar produse organice (ieri am baut prima bere organica, n-am nicio scuza!) si voi incepe sa ma implic in diverse campanii umanitare, din genul “I support”… de exemplu Asociatia pentru Protectia Bananelor Coapte (APBC).

Pentru exemplificare, see mai jos “a breakthrough technology, a breathtaking design, heartbreaking divine inspiration, a marvelous masterpiece, a thrilling experience”. Am onoarea sa va prezint insusi Suportul de Banane. Five thumbs up, please!

Nota autorului: Bananele sunt un nume generic valabil pentru orice lucrusor care mi-a fost refuzat pe vremea lu Impuscatu’.

Shoppzilla – In curind pe ecranele din toata lumea

2007-12-10T19:07:00.000-06:00

S-a dat la stiri alaltaieri ca ieri la 3 PM vine iarna. Si ninge. Well, la 3:15 PM a inceput sa ninga. Aaa.. .ieri, nu azi. Si aaa.. a nins, nu a plouat. Si chiar ni s-a dat nu ni s-a luat, asa cum s-ar fi asteptat orice roman nascut in zodia Jurca! Oare ce sateliti or avea americanii, si de ce nu le imprumuta si la romani, sa se potriveasca si acolo prognozele meteo cu vremea de afara? Oare autoritatile bucurestene sunt in continuare luate prin surprindere de prima zapada?.. Ma intreb, melancolic..
Anyway, in cinstea evenimentului si a Zilei Nationale, cu riscul de a trada traditiile in care cuviincios am fost crescuta, am ridicat deja un pom de Craciun chiar in mijlocul casei, linga copacelul meu tropical, care cu siguranta se intreaba cine-i gagiul de linga el si de ce poarta margele blincanitoare pe tot corpul. Beculetze, beteala, globuri, chestii. N-a durut, nu a ris nimeni, am fost printre ultimii. Imi place obiceiul american de a pune de brad imediat ce dai jos decorul de Thanksgiving. Cred ca ei, saracii, ar incepe campania de Craciun si mai devreme dar din pacate cine a facut Planul Initial de Marketing (PIM, cum ar zice americanii, lesinati dupa acronime!) a gindit prost toata treaba si a inghesuit marile sarbatori una-n alta cind sunt atitea luni intregi in care nu se intimpla nimic. Bine ca s-au mai inventat citeva mai mici, gen Valentine’s Day, Patriot Day, Father’s Day si altele care sa justifice joburile full-time ale unor insi asa cam ca mine cind oi creste mare. Cum care insi? Aia care iti vind toate prostiile de care nu ai nevoie, nu merita banii si pe care nici un ti le-ai fi permis daca nu s-ar fi inventat credit cardul..

Come on everybody! Let’s get in debt!

Caci e vremea aceea din an cind clipocitul isteric al luminitzelor, zanganitul de clopotei si susurul colindelor(?!) pe ritmuri de Ludacris iau mintile tuturor americanilor. Colegii mei marturisesc ca anul asta au strins bani pentru cadouri, cheltuielile fiind estimate intre $1000 si $2000 de familie. Suma nu include brad, beteala, porc, vin, sarmale.. sau taco, sushi.. ma rog, fiecare dupa obicei.
Asadar, in fiecare zi ma lupt cu aceasta ciuma moderna, sa reusesc sa ies din magazine cu miinile goale si cu mintea intreaga. Oh, si nu e usor, ma lupt cu reduceri de 50-70%, cu oferte de “buy one get one free”, cu kilometri intregi de raioane cu beteala si globuletze, cind mii de Mosi Craciuni, si reni, si elfi imi fac cu ochiul chiar si-n farmacie! Si zau ca suna tentant: oare sa-mi fac cadou de Mos Craciun un vaccin antigripal? Come on, it’s half price! …Poate-mi da si picaturi de nas free!!
Asa ca m-am inchis in casa si citesc, incerc sa nu plec nici dupa piine ca poate ma tenteaza ceva si intru si cumpar… si nu garantez cu ce apar acasa, la care apoi ma uit intrebindu-ma la ce foloseste?!
Mi-am propus ca anul asta sa nu fac niciun cadou. Deci nu asteptati, matusa din America e la reabilitare, in rehab. Ma duc la bai. Termale. Sa ma curat de tentatii.
Pentru cei care au nevoie de un umar de ajutor, de un sfat de la un partener de suferinta, trimit un gind: si cind iti vine, deschide contul online si cerceteaza-ti balanta. Garantat, ia durerea cu mina pentru cel putin 12 ore!*

*Disclaimer: Daca nu functioneaza, nu-mi asum responsabilitatea, nu ma dati in judecata, ca si statistica asta e o stiinta aproximativa, lucreaza cu intervale de incredere. Intentia conteaza! Merry Christmazz!

Bau-hoo-hoo Halloween!

2007-11-04T09:35:00.000-06:00

In fiecare an, compania pe care cu umilinta o slujesc organizeaza mult-asteptatul Pumpkin Carving Contest.

Fiecare department primeste cite un dovleac, asa cam cit poate cuprinde un om in brate de mare, pe care trebuie sa-l… cum sa-i zic… carvuiasca! Eu n-am luat acest concurs in serios pina acum, ca si deghizatul de Trick or Treat, dar cind vad in jurul meu oameni care pun atita energie intr-un biet dovleac, imi zic ca pot sa fac si eu un efort si, macar o data pe an, sa nu fiu impotriva. Asa ca la prima petrecere m-am deghizat si eu in ceva, nu stiu ce, ca am luat costumul de la reduceri si nu mai avea eticheta. Era de la copii, dupa cum am aflat acasa, dar a fost bun. See alaturea.
Revenind la concursul nostru de decorat pumpkini (ca astia nu-s dovleci, sunt pumpkini!), anul asta fiind parte din noul departament, alti oameni, alte obiceiuri, n-am scapat de colega noastra Jennifer ca nu a dormit nopti la rind cautind o idee ce sa facem cu portocaliul primit ca sarcina de partid.
Ziua de marti, de dinaintea evenimentului, s-a declarat ziua de carvuit pumpkini si jumatate de zi, sub supravegherea sefilor nostri, ne-am decorat dovlecii intr-un mare avint pionieresc. Inca nu am aflat rezultatele, dar sunt convinsa ca vom cistiga unul din premii, probabil pentru originalitate.
See derularea evenimentelor mai jos.. Poze facute cu telefonul, so nu dati in fotograf, face si el ce poate.

FYI: Concursul de carvuit s-a incheiat cu victoria zdrobitoare a calestii de mai sus. Accounting rulz, zic!

Apa Sfintzita. Cash Only.

2007-11-04T08:58:00.000-06:00

In ultimele doua luni am fost la doua nunti. Una pe luna, ar remarca micutza contabila care creste-n mine. Deh! Nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, totul se transforma.
Nunta de americani a fost asa cum m-am asteptat. Doar ca fara manele.
La prima nunta insa am “muncit”, cum ar veni. Adica, tirita de un prieten, am facut poze. O nunta de romani in stil american. Eu am crezut ca partea cu ‘stil american’ se refera numai la poze..
Am pornit cu noaptea-n cap la munca, eu la casa mirelui, el la mireasa. Am primit instructiuni clare, jucam ‘ce fac eu sa faca toti’, ma tin dupa mire ca un paparazzi. Ce sunt. Mi s-a printat de pe internet o lista cu ce trebuie fotograful profesionist sa pozeze la nunta. Exact, cu unghiul si distanta. Pantofii, inelele pe pernutza, rochia agatzata de usa sifonierului, mireasa admirindu-se in oglinda, ‘best man’ aranjind cravata mirelui, mama plingind, tata uitindu-se urit la mire.. de-astea.
Asadar, ca un profesionist ce ma aflu, m-am incarcat cu o valiza plina cu indicatii pretioase, scule, baterii, memorii, cabluri, blitzuri si evident laptopul cu tot tacimul. Dan, care e foarte intelept, zice ca cu cit ai scule mai complicate cu atit se da mai la o parte lumea cu respect din fatza ta. Numai ochelarii imi lipseau, sa par si inteligenta, nu numai profesionista.
Pai, si m-am tinut eu dupa oricine era imbracat mai frumos, am facut poze, acasa, in baie, in bucatarie, pe strada, in limuzina, la biserica, in biserica, sub biserica. Din cind in cind imi mai fugea atentia, la candelabre, copii, scaune, pisici, flori si alti neparticipanti la eveniment, moment in care Dan imi dadea cite un cot in gura. Evenimentul cel mai important, si anume acela in care amindoi cad de acord s-a petrecut intr-una din bisericile ortodoxe romane din Chicago, in completa mea indiferenta. Sprijinita intr-un scaun, am cascat gura in jur, caci doar erau lucruri de vazut.
Inca de la intrarea m-a izbit o inventie nepatentata (cred!) a unui nene priceput si plin de idei, si anume un scaun pe sine, un fel de varianta antica a liftului sau scarilor rulante, pentru invalizi presupun. Altfel, o biserica autentic ortodoxa, cu rinduri protestante de banci pentru enoriasi, cu alarme de fum si semne luminoase de ‘exit’ pentru orientare turistica. Well, obligatorii, pompierii se bazeaza mai mult pe ele decit pe atentia distributiva lu’ Al de sus!

Si pe linga toate acestea, o ‘fintina’ cu apa sfintzita, proaspata, special delivery pentru nunta. Dupa cum se poate observa, apa sfintzita poate fi la temperatura camerei, rece sau fierbinte, ca poate dorim un ceai sfintzit sau, si mai bine o cafea sfintzita. Caci ce e mai bun pe lumea asta decit o cafea? Doar o cafea sfintzita!

Astept cu interes ziua cind Coca-Cola o sa vinda apa sfintzita la PET-uri de jumate. Aici, la noi in America, ziua aia e aproape, o simt.
In rest, nunta decenta, frumos, cu doamne si domni imbracati frumos la restaurant, cu Prigoana si Bahmu, fara camere de luat vederi dar cu manelisti beti mai spre sfirsitul serii. Toate bune si frumoase, am zis, si cind sa ma apuc de mincat, constat ca nu am ce. Zic, saracii oameni, n-au avut bani sa puna si ceva pe masa. Dar nu, aflu ulterior, de fapt asa e la americani. Ca doar nu vii sa maninci?! Am inghitit in sec, am hapait tortul (chestie la care n-am ajuns niciodata la vreo nunta din motive lesne de-nteles), si cind s-au imbatat bine toti l-am apucat pe Dan de toarta lui Canon si l-am scos pe usa afara. Bre, zic, hai acasa sa halim ceva ca ma ia cu lesin! Astia-si bat joc de noi.
Fu bine, am facut in jur de 1200 de poze. Din care au am pastrat vreo 20. Nici una cu mireasa sau mirele, sau ceva legat de nunta..
Cert e dupa experienta de mai sus, urmatoarea nunta a fost mult mai usoara, desi, deloc lipsita de peripetii. O nunta de americani. Abia am apucat sa-mi ud buzele intr-un pahar de whiskey cind s-a inchis barul. Am crezut ca vad negru. De mincat mincasem acasa, preventiv. Dar de baut nici prin cap nu-mi trecuse. Cind s-a redeschis barul, in alta parte a restaurantului, deja ma desemnasem soferul serii si trecusem pe apa chioara. Pe care o pazeam ca pe sfinta Paraschiva, caci niste chelneri foarte agili si pusi pe saga pindeau orice secunda de neatentie sa-mi fure de sub nas farfuria cu putinele frimituri delicate, tacimurile, paharele. Cind am obosit de-atita concentrare, mi-am facut bagajele, am spus buna-seara si hai noroc si mi-am luat talpashitza fara nici un regret.
Pe drum ma gindeam ca, daca in Romania nunta a devenit o afacere, aici e doar un motiv sa te arati intr-o rochie care crapa pe tine si te arata chiar mai grasa decit esti. Alte diferente dintre nuntile americane si cele romano-americane sunt minore: in loc de manele se servesc slagare anii ’80, lumea e mult mai prost imbracata si pe la 12 noaptea incep sa plece, plictisiti de moarte de tot circul.
Fara ciorba de potroace, fara sticle pe masa si oameni obositi sub masa.

Diamante, orhidee, tort, pahare..

2007-10-24T10:52:00.001-05:00

Va urma..

Alergie la mitocanie?

2007-10-20T08:51:00.000-05:00

Amica mea varshoveanca, proaspat intoarsa dintr-o escapada de cit ai clipi, nici o saptamina petrecuta acasa in Polonia, mi-a venit plina de indignare. Auzi dom’le, ce mitocani sunt polonezii, incredibil! Ce customer service, puah! Ce oameni, ce manere! Pe scurt, m-am facut mica-mica in scaun caci daca pina si polonezii s-au mitocanit eu ce sa mai zic cu ai mei, nu dam nume?! Natalia, un nume delicat si finutz care nu i se potriveste defel, e un fel de Cristina in perioada cind construia Canalul Romania-USA, poduri de flori peste Atlantic si imprastia valize prin orice colt de lume cu pista de aterizare. Ei bine, intre timp Cristina s-a linistit, s-a asezat la casa ei, s-a facut bucuresteanca cu pasaport de americanca si eram pe cale sa ma plictisesc cind mi-a iesit Nata in cale. Caci daca am fi fost la ocean o si vedeam oftind cu ochii in zare la debarcader. Dor de tara.. Care s-a risipit ca un gind, ca o papadie, dupa prima zi de Varsovia. Doamne, mi-a trecut prin cap, ce bine ca Nata nu e bucuresteanca, ca ce mi-ar fi auzit urechile!! Si-asa nu m-a lasat o clipa, tigara de la tigara fumind, m-a tot tras de nasturele de la sacou miscata pina la lacrimi de atita necivilizatie cit a putut sa suporte moralul ei americanizat.

Degeaba am incercat eu cu vorba buna, cu cafea calda si cu sedative caci nasturele meu tot n-a iesit cu fata curata. Nu sunt capabila sa vind castraveti la gradinar si nici gogosi umplute cu ginduri bune. Am cautat eu tot felul de argumente dar cred ca am parolat folderul cu argumente destepte ca altfel nu-mi explic cum tot felul de ginduri imi trec prin cap numai ce-mi trebuie nu.

Caci however (un cuvint adorabil!), povestind ieri colegilor mei cum am eu o slabiciune pentru “romanii” amatori de lebede vieneze, mi-am amintit o intimplare de acum vreo saptamina. Mergeam pe strada intr-o simbata dimineata, ca o nechibzuita ce sunt. Cartier civilizat, eu, ca o studenta, cu laptopul pe umar, tirsiind tenesii. Din fata pe acelasi trotuar se apropie un domn, tiriind un carucior cu de toate, gen tot ce are un homeless pe lume. Nu jegos, doar prafuit. Nu neaparat dubios dar nu neaparat din cercul meu de cunostinte. Devin atenta, sa nu fac ceva, sa nu faca ceva. Nu stiu ce mi-a venit. Reflex. Ca mersul cu autobuzul in bucuresti. Urci, mobilul in buzunarul de la piept, portofelul in geanta si geanta in brate. Reflex. Asa si eu. Atenta, cu coada ochiului il privesc pe barbos tirindu-si catre mine averea. Cam cind era la vreo 3 metri de mine ridica privirea. Nu incruntat. Nu fioros. Doar preocupat, ingindurat. Si deodata se lumineaza, zimbeste larg, ma priveste in ochi si exclama: “Hello, Little Miss Trouble!” Si trece mai departe, chicotind. Eu ramin ca o proasta in mijlocul drumului. Compilez, lent, e adevarat ca purtam tricoul meu preferat cu “little miss trouble”, dar orisicit, am murit si am cazut in Rai?!

Toata povestea vine la citeva zile dupa experienta din Ikea. Sa fie un cuplu de saptamini cind mi-am calcat pe inima si-am vizitat locatia Ikea, locul preferat de shopping pentru romani, bulgari, polaci, indieni, chinezi si mexicani mai spalati. De cum am intrat pe usa, popas la toaleta. De verificare. Si asa de incintata am fost ca mi-am lasat telefonul acolo. Chestie care nu m-a pocnit decit dupa ce am studiat vreo 3 paturi, sapte scaune, si toata colectia de pahare de coniac. M-am intors ca o vijelie, am rascolit locul pina-n fund (pardon!) dar nimic. Hm, mi-am zis, in fond un telefon e un telefon, oricine are nevoie de un telefon. Dupa ce m-am calmat si am epuizat toate variantele, am zis sa merg si la manualul de instructiuni, daca pot sa ma exprim asa.. si iata ca pot. Am intrebat o doamna cu biroul chiar alaturea. Nu va suparati, sarut mina duduie, zic eu, nu cumva a returnat cineva un telefon mobil pierdut de una de umbla cu capu-n traista? Si duduia zice, ah, ba da. Eu cad jos. Aaa, schiuzmi??!! Da, zice duduia in continuare, e la loss & found. Ma ridic de jos, imi adun gindurile, fug la pierderi gasite, recuperez mobilul si ma asez pe un scaun sa imi reviu. O mare de est-europeni, fie ei si americanizati, si nu se mai bucura nimeni la un mobil?? Adica (m-am simtit un pic jignita) ce-are ma telefonul meu, gindesc eu ca in bancul cu taranul si pestisorul de aur.

Pe drum, conducind spre casa mi-am dat o veste buna: civilizatia e totusi contagioasa, chiar daca vine cu niste strategii de marketing geniale. Pai, de ce ai lua un lucru gasit pe strada, cind poti sa dai banii pe el, nu iti trebuie si nu-ti foloseste la nimic dar ti-l doresti, si asta in principal pentru ca nu ti-l permiti..

M-a trezit din visare o salvare cu sirena pornita, atit de tare pornita, ca sunetul ei venind din toate punctele cardinale ale creierului meu facea neuronii mei mici si sensibili se se loveasca unii de altii isteric. Intr-un moment de luciditate am glimpsuit o scena din Bruce Almighty, filmul: masinile cazind secerate pe amble parti ale drumului, intr-o fractiune de secunda, alungate din fatza grabei salvatorilor cu ciocanelele sonore. “La un semn deschisa-i calea..” am gindit, plina de poezie admirativa pentru soferul chicagoian.

In lumina ultimelor evenimente conluzia mea e urmatoarea: in America salvarea nu “pune sirena” ca sa te dai dracului la o parte de nenorocit ci “semnalizeaza sonor prezenta”.

Propun totusi un sticker pe usile din spate ale dubitzei cu mesajul “pardon the noise”!

Si peste toate astea, hotelul meu a devenit pentru citeva zile “latex free environment”, pentru ca avem un musafir mortal de alergic la latex. Asta da politete, zic!

Ce bine ar fi daca pe unde trec s-ar curata de timpiti, asa un gest simplu de curtoazie...

Atentie la traversare!

2007-09-20T15:25:00.000-05:00

…Si conduceam eu linistita intr-o frumoasa dimineata de septembrie, strecurindu-ma pe soselele patriei ca o bucuresteanca printre fraieri, injurind ca la usa cortului pe toti nefericitii care faceau stinga in fata mea, niste doamne agatzate de volan cu panica-n priviri (la volan devin misogina, da!) si batrinei aproape invizibili in vapoarele lor buick model ’63 care ocupa o banda si ceva. Si benzile sunt late, ca americanii nu fac economie la asfalt.
…Si ma intrebam eu in gura mare si cu geamul inchis (preventiv!), de unde vin dom’le toti timpitii, retardatii si handicapatii mintal lasati liberi sa conduca pe sosele. Din pe plantatiile de cannabis? Din palmier? Din China? De multe ori mi-am pus intrebarea de ce oare nu se da si un test de inteligenta la examenul de conducere. Un GMAT, GRE.. orice, numai sa se aleaga intr-un fel cei care stiu sa numeasca stinga si dreapta fara greseala de trei ori la rind.
Visatoare, la volanul cu gargaritze al masinii rosii, faceam slalom urias printre cei de mai sus si imi imaginam cum ar fi lumea fara acesti insi si inse, cum totul ar merge smoothly ca traficul intr-o dimineata de duminica cind am realizat ca visul meu se transforma usor-usor intr-un cosmar. Caci …cum ar fi ca toata lumea sa fie cel putin la fel de desteapta ca mine. Ar fi ca eu as fi printre cei mai prosti?!
Hmm.. nu e bine, zic, mai bine fruntas la mine-n oras, mai bine bogat si sanatos decit sarac si bolnav. Self-esteem-ul meu ramine neintinat. Mi s-a luat o piatra de pe suflet..
Visarea mi se stinge insa brusc intr-o intersectie, exact la stop. Asteptind sa se faca verde vad ceva care ar pune jos de ris intreaga romania, de la mic la mare. Ca in pozele din Abecedar, o doamna in etate, dar inca vioaie si zimbitoare, membra activa a vre unei asociatii de neighborhood watchers imbracata intr-o frumoasa vesta reflectorizanta galben-portocalie si inarmata cu un semn mare “STOP” tinea de vorba vreo doi copii plictisiti si nu la fel de entuziasmati, asta poate si pentru ca pe partea ailalta era scoala unde nu pareau grabiti sa ajunga. Nimic spectaculos pina aici. Dar se face verde pentru pietoni! Moment in care doamna apuca copiii de mina (copiii avind undeva intre 10-12 ani daca nu mai mult..), arunca priviri disperate repetate cu ochii cit cepele in stinga si-n dreapta ca si cum s-ar pregati sa ia cu asalt circuitul de Formula 1 de la Indianapolis in plina cursa si purcede cu inima cit un purice la traversare. Cu o mina tiraste bietii copii, cu cealalta agitind isteric semnul STOP catre masinile oprite, ca o armata de badigarzi care imping o multime de oameni care stau cu spatele la vedeta… Si asta over and over again, cu aceeasi intensitate si pasiune, de m-a invadat un sentiment profund de invidie pentru femeia care si-a gasit asemenea vocatie plina de sens…
La atita agitatie am pus cafeaua jos si-am privit mai bine prin geamul aburit. Copiii nu pareau sa aiba fruntea ingusta ca lama de cutit si nici pe scoala nu scria “ajutatoare”. Mi-am dat o palma peste frunte si mi-am amintit: sunt in America! O da, acum face sens! Aici copiii sunt tratati ca niste mici retardati, la fel ca si cu minoritatile de culoare, ca nu cumva, doamne-fereste, sa dea vre un parinte in judecata statul, strada sau firma de semafoare pentru ca offspring-ul lor a mostenit vreo gena defecta si nu vede pe unde merge. Sau cade de pe trotuar. Direct in strada. Si ca totul sa fie perfect si parintii sa-si vada linistiti de shopping-ul pre-halloween, o masina de politie cu motorul pornit din care razbat patru ochi, trei gogosi si doua starbucks coffee (mici, salarii de bugetari!) vegheaza dupa colt pregatita sa intervina in caz ca vre un infractor periculos ar depasi viteza legala de 10 m/h din jurul oricarei scoli.
Bat asadar in lemn si imi reprim risul caci nu e nimic de ris in obiceiul american de a iti trata copilul ca pe ultimul timpit sperind in acelasi timp ca va iesi un al doilea Bill Gates. Ori Oprah. Ori Jena Jensen.

America, o gara.

2007-08-10T20:38:00.000-05:00

America imi pare ca o gara. Sau ca o multime de gari. Oameni pleaca si vin mereu, mereu altii. Neobositi, alearga care-ncotro.. nici ei nu stiu pentru ce, daca-i intrebi. Dintr-un loc intr-altul, multi dintre americani se muta pina la 30 de ani mai des decit 90% dintre romani intr-o viata. De ce? Simplu: pentru ca au unde, loc cit vezi cu ochii! Sau pentru ca pot?!

Recunosc ca mi se pare un gind nebunesc ca, dupa ce m-am mutat la capatul celalalt al lumii, sa imi fac boccelutza si sa dau fuga sa cer buletin de Washington DC de exemplu, asa, pe perioada nelimitata. Asta pentru ca Marriott nu rimeaza cu marketing research decit acolo. Dar acolo eu doar pe domnul Bush il cunosc si el e asa de ocupat!! In plus, am senzatia ca in viitorul apropiat nu va mai fi de bon ton sa fii vazut cu dinsul.

In alta parte a americii nici nu-mi pun problema.. cel putin teoretic. E frumos in NY dar tare galagios si murdar. E cald si au palmieri in Florida insa toate palesc cind se dau uraganele la ele. California suna tentant dar am auzit ca e tare scumpa chiria. Si apoi unde m-as mai duce in concediu?? Pe linga asta, abia cunosc o mina de oameni in Chicago cu care pot sa impartasesc amintiri din copilarie fara sa ma priveasca ca si cum as avea doua capete.

Dar ma uit la colegii mei americanii care mai ieri si-au vindut casa din Tampa, Florida, de pe malul oceanului, la pachet cu barca cu pinze si masina, si s-au mutat in frumosul dar frigurosul Chicago pentru 2-3 mii de lei americani mai mult. Pina sa-si faca noua masina rodajul, au si gasit un alt job, asa ca vind tot din nou si se muta in Atlanta. Si tot asa. Pina sa-si faca prieteni intr-un loc, a si trecut anul si se face de-o promovare. Cred ca daca s-ar face o cercetare statistica s-ar descoperi ca acei putini americani “veritabili” se cunosc toti intre ei.. Au facut liceul impreuna. Sau au lucrat la aceeasi companie.

Asa s-a dezvoltat si un nou business. I se spune networking. Noi i-am spune pile si relatii. Cum ar veni “I know a guy who knows a guy..”. versus “unchiul lui sor-mea are pe cineva care e cuscra lu’ mama lu’ cine trebuie”.

Azi vorbeam cu un coleg, bun prieten cu un fost coleg, mutat peste noapte la concurenta. L-am intrebat ce mai face prietenul, iar el in gura mare “bine sanatos” si imi sopteste la ureche “cauti un alt job?”. Phui, piei Satana! Pai, ce-am facut, dau mere pe pere? Si pere de-astea nici n-au aia in Romania, de mai trebuie sa le explic ce lantz de moteluri sunt eu angajata la (ce ti-e si cu sintaxa asta americana!).

Oricum, in lipsa de prieteni si rude, networkingul devenit o arta si o stiinta, in acelasi timp. Pentru cei dezorientati care au gresit drumul spre “tara tuturor posibilitatilor” si-au nimerit in america am o veste buna si-una proasta. Vestea proasta e ca daca nu te invirti in cercul potrivit nu conteaza nici ca ai facut Cibernetica si nici ca ai fost olimpic la informatica intr-a treia. Vestea buna e ca secretul reusitei e simplu si format din trei parole: golf, kiss ass, overtime. Desi, daca detii o doza groasa de tupeu, nu-ti trebuie decit un singur talent: golf.

Asa ca in ultima vreme m-au batut doar vreo doua ginduri. Unul e sa invat HTML si fratii lui. E la moda. Nu se stie niciodata. Mai fac un blog, ceva. Nici o legatura cu discutia. Al doilea e sa invat bine, dar foarte bine sa joc golf. Sa joc golf gratios, ca o doamna. Oh, ce colectie de fustitze plisate scurte-scurte o sa-mi fac! Numai sa-mi tin naibii gura, ca parca ma vad dind cu crosele de pamint si injurind ca la noi in Salajean si stric relatiile cu toti domnii si doamnele elegante cu care ma dau de ceasul mortii sa networkinguiesc pentru 2-3 mii in plus pe an.

Spik inglish, bre?

2007-08-04T11:15:00.000-05:00

Pe un zid in Chicago downtown sta scris "Sunteti frumosi" in mai multe limbi..

De la o vreme incoace am sentimentul ca suntem din ce in ce mai putini acei care mai vorbesc romaneste de buna voie. In cazul meu cel putin, nu dintr-un sentiment de prea plin romanesc ci pentru ca mi-e mai comod. Ca nu pot sa fiu si inteligenta si corect gramaticala in acelasi timp, ca doar nu-s multi-tasking! Eu i-as invata romaneste pe americanii mei adunati gura-casca la fiecare injuratura frunzoasa care imi mijeste in coltul gurii la anumite momente ale zile, ca par interesati. Dar sunt comoda. Neah! Ce bine ar fi daca s-ar invata romana la scoala.. Tocmai am aflat ca in Chicago, in scoala generala, se invata urmatoarele limbi straine: spaniola, chineza sau poloneza. La alegere.. Explicatia cred ca pina si eu o intrezaresc. Spaniola mexicana e vitala daca vrei sa te intelegi cu cei care-ti asigura mersul lin prin viata, de la bona copiilor pina la omul care-ti spala masina, ala care-ti vinde piine sau iti taie iarba-n curte. Chineza trebuie invatata ca nu se mai poate: nu intelege nimeni o boaba din ce zic baietii aia, indiferent ce limba vorbesc! Iar poloneza.. ce sa mai zic, sunt mai multi polonezi in Chicago decit sunt in Varsovia. Mai mult decit atit, multi nu vorbesc engleza. Si anume deloc. Asa, de-ai naibii! Pentru ca pot.

Aici, la noi in America, 99% din romani folosesc ambele limbi in conversatie ceea ce face ca vechiul meu compilator romanesc impreuna cu cel nou american dar inca nerodat -cam la fel de bun ca Microsoft Vista- nu sunt compatibile intodeauna. Si in nici un caz nu sunt complementare. Asa, cite un cuvint ici-colo mai merge dar cind intr-o fraza se strecoara o alta limba latita pe o intreaga idee deja obosesc. Si din observatiile mele empirice, raportul dintre limba engleza versus romana folosita in conversatie e direct proportional cu timpul trecut de la emigrare. Huh? Sa zic in engleza mai bine?

Problema mea se intinde pe ambele maluri ale oceanului insa. Caci, chiar daca exersate mai ales prin insiruirea de expresii nerusinate, incercarile mele de a nu uita limba in care m-am nascut se simt neajutorate cind ma lovesc de vreo cunostinta-prieten-amic de acasa. Pentru ca in dorinta mea de a nu scapa vreun neologism din dictionarul specific romano-american care mi-ar putea atrage mistoul general observ ca, din nou, sunt so five minutes ago.. Oamenii mei vorbesc engleza, scriu engleza, respira engleza. Urmeaza traducerea/subtitrarea filmelor romanesti, asa, sa inteleaga tot omul, nu?

Ei, si atunci ma gindesc eu.. cu atitudinea asta a romanului sa invete el si sa arate ce frumos vorbim noi limbi straine, n-o sa ridicam niciodata limba romana pe cele mai inalte culmi ale respectului si cunoasterii. Nu stiu despre voi dar eu cind ii aud pe americanii mei clipind des din gene si, cu un zimbet larg, intrebindu-ma senil: “dar voi ce limba vorbiti in Romania?” simt cum mi se usuca inima mea mica de romana trecuta prin salamuri cu soia si creveti vietnamezi. Dupa care urmeaza invariabil intrebarea: “dar tu si colega ta bulgaroaica de ce vorbiti engleza intre voi, de ce nu vorbiti limba voastra?”.. Limba fiarelor, roaaaar!!

Toata aceasta introducere are un singur scop. Pentru ca am un plan.. Bre, nu va lasati pacaliti de astia de va aduc inapoi margelele de sticla pe care le-ati dat acu’ 400 de ani! In SUA nu exista nici o lege care sa stipuleze vreo limba oficiala, cu alte cuvinte nu exista nici o limba oficiala. Este momentul sa ne spunem cuvintul, si anume: “da-te ba mai incolo, minca-ti-as, sa incapa si mandea acolosea in primul rind!”.. In limba romana, desigur. Nu trebuie sa fim multi, ne trebuie doar tupeu, mult tupeu.

Speaking of which, oare cum s-o traduce “minca-ti-as” in engleza?..

O ALTA AMERICA

2007-07-21T15:27:00.000-05:00

Ce-mi place la americani sunt seriozitatea si respectul cu care trateaza sarbatorile: zece zile de mega-reduceri inainte si trei libere dupa. Drept pentru care Ziua Nationala de 4 iulie, fiind cea mai importanta, e si cea ma sarbatorita. Un fel de 1 Mai muncitoresc. Orice activitate inceteaza pe tot teritoriul american pentru citeva zile in care cerul senin, pe care filfiie mindre milioane de steaguri si steguletze, se umbreste de la fumul gros de barbecue venit din toate partile, din Hawaii pina in Alaska.

Asadar, cum se apropie ziua cu pricina, incepe migratia popoarelor de la nord la sud si de la est la vest. Cu catel cu purcel si neaparat cu crosele de golf, toti isi incarca maieurile de plaja si copiii in ce au mai la indemina (avion, masina, barca cu motor) si cauta o poiana umbrita unde sa puna de-un gratar. Cu cit mai departe de casa cu atit mai bine. In Maui e o vreme perfecta de gratar!

Desi Partidul si Statul vegheaza vigilenti la timpul liber al clasei muncitoare, ei bine, 4 iulie a cazut anul asta intr-o miercuri. Asadar, s-a luat o saptamina de vacanta. Ca luni si marti abia faci ochi dupa uichend, miercuri e liber de la Stat, joi si vineri trebuie sa stam un pic la reveneala. Sau invers.

Asa facute socotelile, am strins citiva oameni de nadejde, am scos harta si am cautat un loc de pus gratarul. Am gasit unul liber linga granita cu Canada, drum de ziua pina-n seara, undeva unde nu se auzise de telefonie mobila.

Zis si facut! Am incarcat masina cu fripturi, rosii, castraveti, beri si coniac, plus scaunele pliante si un bax de spray de tintari, am indesat costumele de baie prin buzunare, am ornat masinile cu biciclete si am purces la drum.

Dupa ce am trecut granitza in statul vecin, Wisconsin, departindu-ne de Chicago, drumul s-a aerisit, masinile s-au rarit, aerul s-a curatat si cerul s-a limpezit. Doar cite o ferma din loc in loc. Am mers citeva sute de mile pe sosele aproape perfecte, prin padure, cu Parazitii la maxim “daca-as fi pentru-o zi presedinteeee...”, incercind sa nu ne pierdem intre noi si dupa ce nu mai avea semnale la telefoane. Doamne, oare cum faceam inainte, cind nu se inventasera celularele?? Cum am trait fara Internet? Cum ne-am orientat in teritoriu inainte de google maps???

Brusc, am facut dreapta pe un drumeag si am oprit la o margine de lac. Citeva baraci ce tineau loc de cabane. Citiva pierduti de-acasa. Si multi nuferi!

Am descarcat masinile -care au rasuflat usurate-, am desfacut berile si-am lenevit 5 zile pe marginea pontonului. Sau in piscina din padure. Sau in barca, pe lac. Sau in jacuzzi-ul de linga piscina din padure. Ei bine, da! Asa ne-am gindit si noi initial, pufnind dispretuitor: in mijlocul naturii unde noi facem foc de lemne (carbunii au fost exmatriculati pe aceasta perioada) si ne lasam mincati pina la os de o specie de tintari foarte rezistenti la alcool.. ce cauta jacuzzi-ul asta aici?? Dar bolborosea asa ispititor incit am lasat filozofiile la o parte si ne-am aruncat cu totii inauntru. Dupa o ora de pedalat cu bicicletele prin padure cred ca asta ne-a salvat de o febra musculara serioasa. Numai un coniac mai lipsea, dar nu s-a lasat nimeni pacalit sa iasa sa-l aduca.. Si din pacate, astia room service n-aveau.

Apoi am pus stapinire pe piscina si nu i-am mai dat drumul pina am plecat. Am speriat citiva copii si am aruncat cu mingea in niste doamne grase care se aventurasera inconstiente pe teritoriu. Cert e ca, stind eu cocotata pe tobogan intr-o zi, am tras concluzia ca toate piscinele lui Marriott nu fac doi bani gauriti pe linga asta, asa usor scorojita pe alocuri. Mai ales ca piscina isi avea rostul ei in peisaj, razbunare ca nu puteam face baie in lac. Foarte frumos lacul, apa nu mai mare de 2 metri si asta doar pe alocuri. Banui inca doi metri de mil dedesubt. Dar! Populat de niste testoase ninja carnivore. Poate exagerez, dar oricum, am fost avertizati sa nu intram la scalda ca speriem testoasele care cu ciocul lor ascutit ne sfisie-n bucati. Eh, cert e ca nici macar Soso n-a avut tupeul sa incerce. Drept pentru care ne-am multumit sa rascolim lacul in lung si-n lat cu barca. Caci cabana inchiriata vine cu ponton care vine cu barca. Full service, cum ar zice cineva care lucreaza la Marriott. Speaking of which, cabana, altfel darapanata pe alocuri, era utilata cu tot ce-i trebuie omului sa traiasca, mai putin un mesticau de mamaliga pe care, prevazatoare, il aveam eu. Si apropo, mamaliga merge bine cu coniac! Mai ales dupa bere..

Morala? Ce-mi place la americani, in afara de zilele libere, e ca atunci cind pleci in vacanta, planificata sau nu, nu trebuie sa-ti fagi bagajele. Obligatorii nu sunt decit ID-ul si credit cardurile. Restul se cumpara pe drum. Drum bun si vint la pupa sa fie...