Ce-si ia romanul cu el in valiza cind pleaca definitiv din tara?
Una din distractiile preferate ar fi conversatiile de pahar cu indivizi veniti in America cu aceeasi pluta zburatoare, discutii care se invirt in jurul unei liste de subiecte limitate dar binecunoscute. Cum am venit eu in America sa vind hotdog dar n-am gasit de lucru decit ca programator la Motorola. Cum nu intelegeam engleza femeii de serviciu de la McDo nici daca trebuia sa-mi salvez viata. Cum nu cunosteam pe nimeni intr-o tara de 3 sute de milioane de suflete. Cum m-am trezit in America in aeroport, la zece mii de km de casa cu hainele de pe mine fiindca KLM imi pierduse valiza, singura pe care-o aveam si in care indesasem toata viata mea de pina atunci. Cum ne-am mirat la fiecare din bizareriile americanilor si cum ne-am distrat privindu-i cum le inghit ei pe ale noastre. Cum am lucrat la romani in primii ani. Sau cum – avertizati fiind – n-am lucrat la romani niciodata.
Eh, si din vorba in vorba brusc am cazut intr-un subiect nou: lucruri absolute nepotrivite cu care am venit in valiza. O prietena a aprins lumina peste discutia asta spumoasa marturisind ca in valiza ei de America a indesat pantofii de mireasa si o paturica. Pantofii de mireasa??! Pai, zice, nu m-am putut desparti de ei. Am vrut sa-mi iau si rochia dar n-a incaput. Bine, inteleg, dar patura? Ah, patura mi-a dat-o mama, a zis ca nu stim unde ajungem si daca o fi sa dormim pe jos macar sa nu fim direct pe podea, sa racim.
In sondajele de opinie ulterioare am mai aflat si alte stranii alegeri: CD-uri cu manele (fiindca se auzise ca se vind bine la romanii din America), jumate de valiza cu carti, oale, flori uscate, martisoare, 18 salamuri de sibiu (confiscate la vama, dar orisicit), epilatorul, un bibelou, vaza de cristal si pestele de pe televizor..
Eu sunt trista ca NU mi-am luat o lista intreaga de lucruri printre care o piatra mare artistic gaurita, culeasa la mare pe plaja, intreaga colectia de CD-uri si canapelele din sufragerie. Dar cel mai mult am regretat ca am dispretuit complet colectia de casete audio, gindindu-ma ca ma mut intr-o tara ultracivilizata in care casetofoanele nu mai exista. Si am avut dreptate, partial. Fiindca unul din putinele casetofoane ramase se afla in prima mea masina. Ce de calatorii placute am ratat din cauza aerului meu superior de emigranta ignoranta, ascultind la infinit o caseta mizerabila cu muzica romaneasca pe care am gasit-o pe fundul unui sertar la niste prieteni..
Care-s lucrurile la care te uiti si-acum si te intrebi: again, what was I thinking??
vineri, 30 iulie 2010
vineri, 2 iulie 2010
Accentul
Daca eticheta britanica spune ca orice conversatie civilizata intre doi oameni trebuie inceputa cu disecarea subiectului starea vremii intr-o maniera cel putin la fel de eleganta si superficiala ca mincatul pestelui, ei bine, echivalentul american al subiectului este Accentul. Fiindca sansele sunt undeva in jur de 11:2 ca intr-o metropola sa dai peste un cetatean recent amerinizat, desigur el va avea un accent. Uneori abia audibil (daca a venit de tinar), uneori atit de gros incit cu greu pricepi in ce limba se vorbeste la masa. Desigur raportul se schimba o data ce te departezi de zonele aglomerate, numite orase de catre aroganti.
Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.
Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.
De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.
Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".
Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.
Americanii sunt atit de obisnuiti sa aiba de furca cu diverse stilciri ale limbii lor (omg! - ar spune un britanic facindu-si cruce cu limba pe cerul gurii) incit au developat o intreaga eticheta care sa incorporeze procesul prin care sa-ti dea de stire ca nu inteleg o boaba din engleza ta invatata la Plopeni Deal si ca trebuie sa vorbesti "mai tare si mai mare" - cum ii spuneam in facultate profesorului care vorbea incet si scria mic.
Din experienta mea personala de Jane Doe fara semne particulare, fara a avea un accent care provoaca dizenterie celor cu care intru in contact, el e totusi suficient de vizibil incit o data ce am deschis gura mi se zimbeste dragastos cu intrebarea: de unde esti? De aici, raspund eu pe jumatate adevarat, clipind des din gene si facindu-ma ca nu inteleg adevarata intrebare. Ah, nuu, originally de unde esti. Si nu mai am incotro, ca ma tradeaza gura mare, tenul inchis si atitudinea usor cinica. Oh well, oftez usor in gind, here it comes! Urmeaza o discutie in care in mare sunt asigurata ca accentul meu e foarte dragalas sau foarte exotic sau ceva de genul asta, oricum ceva pozitiv, fermecator, nu-i nici o rusine sa ai un accent. Asta desi nu am nici cel mai mic gind sa-mi cer scuze pentru accentul meu. Oricum, daca nu s-ar trezi cite un binevoitor care sa-mi aminteasca, as fi convinsa ca vorbesc perfect, fara niciun accent.
De multe ori americanii, in amabilitatea lor, se confeseaza spunind ca sunt o groaza de americani get-beget care nu stiu sa vorbeasca sau sa scrie corect si ca un accent ici-colo nu face decit sa dea un pic de culoare unei limbi pocite oricum de indigeni. Eu am vrut sa zic ca si in tara de unde vin eu sunt multi care nu stiu sa vorbeste corect limba si nici sa scrie dar decit ca sunt prea putini cei care stiu sa faca diferenta si care sa protesteze. Dar n-am zis.
Drept urmare si fiindca sunt prea batrina sa imi mai imbunatatesc accentul, incerc sa ma imprietenesc cu gramatica si vocabularul. Acum, cind sunt intrebata intreabarea cu pricina spun ca sunt din Indiana, raspuns care-mi pune interlocutorul serios pe ginduri, fiindca e ca si cum ai spune ca "asa vorbim noi in Plopenii de Sus".
Iar pentru cei intr-adevar obraznici, din categoria "Can I speak with somebody who speaks English?", am pregatit un raspuns cu specific bucurestean: I don't have an accent, this is what English sounds like when spoken properly.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
I SUPPORT JACK
