Sunt citeva masive muntoase intre americani si romani in ce priveste comunicarea de zi cu zi, sa-i zicem bunaziista. Cineva ar spune ca americanii sunt politicosi pina peste poate. Doamne-fereste sa nu care cumva sa te deranjeze, ca nu se stie niciodata cind vor avea nevoie de ceva de la tine. Noua insa ne place adevarul verde-n fatza, nu vrem sa parem a fi altcineva, sa fim confundati. Noi suntem romani, ne ghidam dupa regula din bancul cu pompa (cei care stiu bancul sa-l spuna si celorlalti).
Prin comparatie, unul din lucrurile care ma distreaza pina la eruptie de piele e conversatia de salon pe cale de disparitie in anumite zone ale lumii, redescoperite aici. Chiar daca iti atirna creierul intr-o parte, te impiedici in tivul de la fusta si te calci pe miini, sau versi cafeaua fiebinte in poala la fiecare sorbitura, de luni dimineata pina marti seara cineva te va intreba: deci, te-ai dixtrat in uichend? Dupa ce am raspuns constincioasa la primelee 325 de ture, m-a pocnit revelatia: nobody gives a shit. E un fel de how do you do special croit sa-ti semnalizeze ca nu mai esti acasa in gradina, si deci sa nu te mai scarpini fara jena la neste treburi. Eh, oboseste treaba cam pe miercuri seara, caci chiar de la prima ora joi cineva deschide subiectul: deci, ce planuri ai pentru uichend? Oh, ma coplesesc atita entuziasm si interes pentru scopul principal al adunarii noastre zilnice!
Nu ca i-ar pasa intr-adevar cuiva ce fac sau am facut uichendul trecut sau viitor, dar pare sa nu fie dureros sa fii politicos. A dracului asta, cu accentul ei rusesc. Sau frantuzesc, ca nu se pot hotari.
Oricum, desi ma plictisesc discutiile din categoria 'planuri de uichend', nu pot sa ma abtin sa nu observ ca americanii ma suna mai des asa, doar sa ma intrebe ce mai fac. Americani necunoscuti nu mi-au cerut niciodata prietenia pe hi5 (sau echivalente) si nici nu-si inchipuie ca daca am mincat salam cu soia de la aceeasi firma suntem amici pe linkedin. Oameni pe care nu-i cunosc imi scriu ca si cum ne-am cunoaste si dupa primul meil obosesc de atita comunicare si se culca inapoi linistiti. Oameni pe care-i cunosc isi pierd irecuperabil apelurile pierdute. Oameni nu au curiozitatea sa dea un telefon de bunaziua. Dar se supara si ma dojenesc ca nu i-am mai sunat demult. Cunostinte carora le trimit emailuri prietenoase si utile imi transmit vorba prin purtator de cuvint. Sau impresar. Sau nu transmit nicio vorba, ca emailurile costa timp si timpul costa bani, si e criza, si oricum..
Si peste toate acestea, o voce agasata care aproape ma trage de un nasture: draga, nu inteleg ce-i cu romanii astia, de ce nu sunt si ei uniti, asa ca altii? Ca incerci sa legi de-o comunitate si uite, tu, nu se misca nimic. Oh, demult n-am mai ris asa! Asa ca m-am asezat sa crosetez la gura sobei intr-o frumoasa seara de iarna de aproape aprilie si ma gindesc: chiar asa, oare de ce? Cine e de vina ca nu stim sa ne purtam civilizat? Turcii ar putea fi primii pe lista. Niste barbari. Sau dacii si romanii. Niste mitocani, si unii si altii. Sau poate nu se misca pentru ca nu se gaseste cineva competent si care sa ne merite. Pentru ca cineva trebuie sa raspunda la telefon, sa para ca-i pasa, sa scrie un email macar. Sau o scrisoare. Sau macar o vedere din Indiana: bula mort, vind trabant. Semnat: mata (cum se aude, fara cratima, cu diacritica)!
Ridem de americani si de obiceiurile lor ridicole, auzi tu, draga, ce prosti, sa-si trimita kilograme de felicitari de Paste, Revelion, Ziua Armatei, Hanukkah sau faranicioocazie. Ce timpenie sa te intrebe la fiecare 5 minute ce mai faci. Sau sa se prefaca ca-i intereseaza de tine, ba chiar sa te sune o data la 6 luni doar asa sa fie siguri ca mai esti viu, deci nu te taie inca de pe lista de cadouri de Craciun!
Colegii mei americani carora nu le pasa neaparat de aiurita cu care uneori nu te poti intelege mi-au decorat biroul cu baloane cu ocazia graduarii (cum ar veni am terminat scoala). Definitely, niste falsi.
Iar singura vedere pe care am primit-o de cind sunt in America e de la o americanca. O oportunista, desigur!
Orice asemanare cu personaje reale este desigur...
luni, 30 martie 2009
sâmbătă, 14 martie 2009
Chris Brown, Rihanna si Criza
Oh, nu vreau sa plictisesc pe nimeni cu primele doua parti ale subiectului compus de mai sus. Am deja o teorie potrivit careia orice am face, la un moment dat tot iese la iveala maimuta din noi. Dar imi trebuia un motiv sa-mi expun teoria. Ei bine, iata!
De fapt ce ma intereseaza si ma fascineaza e reactia mondiala la auzul vestii ca suntem in criza. Si imi amintesc de o sedinta cu toata compania, undeva prin octombrie, unde ni se aduce la cunostinta ca s-a dat dezlegare la criza deci –atentie, nu panicati!- vin vremuri grele. Phuah, am schimbat colega mea (cealalta romanca a firmei) si cu mine priviri cu subinteles si am zimbit doct. Pe noi ne scuzati de la sedinta asta, noi stim de criza, ne-am nascut in ea. Nici nu stim alte vremuri decit de criza. Habar n-avem cum arata vremurile bune. Cred ca noi (sau rusii, in cel mai rau caz) am inventat conceptul de criza. Panica -trebuie sa recunosc- e un domeniu mult mai vast si mai subtil. Se bazeaza mai mult pe tehnici de marketing Hollywood-style, asa ca tind sa-i creditez pe americani cu inventia asta. Asa ca hai Lucica, sa ne intoarcem la birourile noastre, ca astora li s-a terminat campania electorale, alegerile si investirea si le trebuie o noua sursa de adrenalina!
Cum se vede criza de aici? Se vede ca o curatenie de primavara. Toate presurile sub care au stat pitite gunoaie ani de zile sunt obligate sa fie scoase afara si scuturate in vazul lumii. Uneori se arunca cu totul. Se da faliment. Sunt doua categorii principale de client, pe gustul fiecarui tip de personalitate: Chapter 7 si Chapter 11. Unii merg pe cifra magica. Asta inseamna definitiv si irevocabil, inseamna ca declari raspicat si pe proprie raspundere ca esti atit de prost incit te-ai adus pe tine insuti la sapa de lemn si nimic nu te mai poate salva. Iar creditorii sa-si puna pofta-n cui. Chapter 11 s-a nascut pentru vulpi cu bretonul intr-o parte care au pofta sa zica ‘stop joc’, am gresit, pot sa mai dau o data? Adica stati asa si nu va miscati, mai tragem o dubla, ca avem scutire de la stat contra tragerii la raspundere si am fost si bolnav cind am fost mic. Noi, pluralul majestatii.
Astfel, in functie de cine esti, in ce echipa joci si cit ai stomacul de tare, criza e o oportunitate sau o amenintare. Depinde cit pierzi si in ce context. Bill Gates a pierdut $18 miliarde pina acum si nu pare a fi in pragul sinuciderii. Un optimist ar spune ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, banii se muta in alte buzunare. Motiv de bucurie, poate-i gasesc eu!
Altfel, criza asta s-ar putea sa fie cel mai bun consilier in nutritie si gatit pe care l-au vazut americanii in ultimii 20 de ani or so de cind fac pina si clatitele din apa si ‘praf de clatite’. Tot criza s-ar putea sa forteze toti grasii si nu numai la mersul pe jos, carat macar 2-3 sacosele cu mina de la piata si alte activitati fitness in aer liber.
Un singur lucru nu cred ca o sa li se intimple americanilor: nu cred ca or sa cada in depresie, in nihilism. Asta desigur daca nu cumva e prea tirziu si deja s-au infiltrat prea multi romani printre ei, care au inteles demult si predica cui e dispus sa asculte cit suntem de oropsiti, cum toti sunt niste nenorociti care ne fura si noi nu putem sa facem nimic decit sa dam din gura.
Cit despre relatia mea personala cu criza, hmm.. eu fac parte din Generatia X, unde X poate fi orice variabila intre minus si plus infinit. Cit imi merge internetul si am semnal la telefon o sa supravietuiesc fie criza cit de grea. Benzina a scazut la juma’ de pret iar masina inca mai merge, saraca. Vremuri numai bune de pribegie, ce mai!
De fapt ce ma intereseaza si ma fascineaza e reactia mondiala la auzul vestii ca suntem in criza. Si imi amintesc de o sedinta cu toata compania, undeva prin octombrie, unde ni se aduce la cunostinta ca s-a dat dezlegare la criza deci –atentie, nu panicati!- vin vremuri grele. Phuah, am schimbat colega mea (cealalta romanca a firmei) si cu mine priviri cu subinteles si am zimbit doct. Pe noi ne scuzati de la sedinta asta, noi stim de criza, ne-am nascut in ea. Nici nu stim alte vremuri decit de criza. Habar n-avem cum arata vremurile bune. Cred ca noi (sau rusii, in cel mai rau caz) am inventat conceptul de criza. Panica -trebuie sa recunosc- e un domeniu mult mai vast si mai subtil. Se bazeaza mai mult pe tehnici de marketing Hollywood-style, asa ca tind sa-i creditez pe americani cu inventia asta. Asa ca hai Lucica, sa ne intoarcem la birourile noastre, ca astora li s-a terminat campania electorale, alegerile si investirea si le trebuie o noua sursa de adrenalina!
Cum se vede criza de aici? Se vede ca o curatenie de primavara. Toate presurile sub care au stat pitite gunoaie ani de zile sunt obligate sa fie scoase afara si scuturate in vazul lumii. Uneori se arunca cu totul. Se da faliment. Sunt doua categorii principale de client, pe gustul fiecarui tip de personalitate: Chapter 7 si Chapter 11. Unii merg pe cifra magica. Asta inseamna definitiv si irevocabil, inseamna ca declari raspicat si pe proprie raspundere ca esti atit de prost incit te-ai adus pe tine insuti la sapa de lemn si nimic nu te mai poate salva. Iar creditorii sa-si puna pofta-n cui. Chapter 11 s-a nascut pentru vulpi cu bretonul intr-o parte care au pofta sa zica ‘stop joc’, am gresit, pot sa mai dau o data? Adica stati asa si nu va miscati, mai tragem o dubla, ca avem scutire de la stat contra tragerii la raspundere si am fost si bolnav cind am fost mic. Noi, pluralul majestatii.
Astfel, in functie de cine esti, in ce echipa joci si cit ai stomacul de tare, criza e o oportunitate sau o amenintare. Depinde cit pierzi si in ce context. Bill Gates a pierdut $18 miliarde pina acum si nu pare a fi in pragul sinuciderii. Un optimist ar spune ca nimic nu se pierde, nimic nu se cistiga, banii se muta in alte buzunare. Motiv de bucurie, poate-i gasesc eu!
Altfel, criza asta s-ar putea sa fie cel mai bun consilier in nutritie si gatit pe care l-au vazut americanii in ultimii 20 de ani or so de cind fac pina si clatitele din apa si ‘praf de clatite’. Tot criza s-ar putea sa forteze toti grasii si nu numai la mersul pe jos, carat macar 2-3 sacosele cu mina de la piata si alte activitati fitness in aer liber.
Un singur lucru nu cred ca o sa li se intimple americanilor: nu cred ca or sa cada in depresie, in nihilism. Asta desigur daca nu cumva e prea tirziu si deja s-au infiltrat prea multi romani printre ei, care au inteles demult si predica cui e dispus sa asculte cit suntem de oropsiti, cum toti sunt niste nenorociti care ne fura si noi nu putem sa facem nimic decit sa dam din gura.
Cit despre relatia mea personala cu criza, hmm.. eu fac parte din Generatia X, unde X poate fi orice variabila intre minus si plus infinit. Cit imi merge internetul si am semnal la telefon o sa supravietuiesc fie criza cit de grea. Benzina a scazut la juma’ de pret iar masina inca mai merge, saraca. Vremuri numai bune de pribegie, ce mai!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
I SUPPORT JACK
