miercuri, 10 noiembrie 2004

Atentie, emigreaza americani!

Ma gindesc ca daca Cavalerul ala Ratacitor a avut vreodata vreo nevasta sigur a fost Cristina intr-o viata anterioara. Un fel de Hopa Mitica care cade din avion cind in Romania cind in America. Si se ridica!

Nu mai departe de acum 6 luni imi povestea cu rasuflarea taiata ce bine e in America, ce nemaipomenita viata e acolo, ce minunat e domnul Marriott cu proprietatile lui cu tot. Ei bine, acceasi Cristina din povestirile anterioare tocmai si-a strins ultimele cumparaturi facute la Chicago si a plecat definitiv inapoi in Romania. Pentru a doua oara doar anul asta!! Desigur, nu inainte de a-si lua cetatenia Americana si pasaportul albastru.

Povestea cu cetatenia Cristinei ar putea fi scrisa in mai multe volume dar, cum nici eu nu sunt Sadoveanu si nici Cristina nu e fratii Jderi, o s-o scurtez.

Dupa ce, cu mai bine de o luna in urma, Cristina noastra a spart gheata in gasca cu primul interviu pentru cetatenie –cel cu o suta de intrebari despre America, gen cite stele are steagul SUA, cite fire de par are guvernatorul statului Illinois samd- acum doua saptamini am avut onoarea de a fi de fata la partea a doua a procesului de alipire a Romaniei la Statele Unite. Pasi mici dar siguri.

Aceasta se numeste “depunerea juramintului” si e si partea cea mai interesanta a intregii proceduri, un fel de botez oficial.

Povestea incepe cu mine (desigur!) care in ziua mea libera, dupa repetate treziri la 5 dimineata si intr-un moment de maxima inconstienta am cazut din pat direct in hainele bune (blugii cei noi ca treningul era la spalat) si apoi in masina Ferrari-Mustang, editia de colectie o mie noua sute si putin, impreuna cu Cristina la o ora ce nu poate fi descrisa in cuvinte. Cu aceasta unica ocazie am admirat pentru prima oara in viata mea traficul spre downtown la acea ora de maxima foiala spre joburi. Nu i-am vazut nici pe domnii care se imbraca sau barbieresc sau cucoanele care se machiaza in timpul mersului spre serviciu (ceva comun din povestirile soferilor de limo) si cred ca nu as fi observat nici o ciocnire in lant, cu geamurile si mintea aburite, la acea ora. Cert e ca, fara incidente, am ajuns la 7 si ceva in downtown, am parcat masina (doar 8$, aproape gratis!!), ne-am luat doua cafele sa avem ceva sa ne tina in echilibru in pozitie bipeda si am purces la “court”, etajul 25 al unei cladiri din buricul micului nostru tirg de provincie, Chicago pe numele sau.

Dupa ce ne-am dezbracat aproape complet la poarta de ceasuri, telefoane, genti, bani, bombe artizanale si pumnalele de care nu ma despart niciodata, am urcat la cucuieti, unde era programata actiunea. Desigur blindata cu aparatul foto.

Cind am pasit afara din lift, sa lesin! O clipa am avut senzatia ca am ajuns inapoi in trecut, la cozile la banane. Sau carne. Pe un hol cit China de lung, un sir de oameni reconstituiau zidul chinezesc. Am facut cu mina sa stie si baietii din satelit ca am ajuns si ne-am asezat la coada. O doamna distinsa si foarte neagra a pendulat printre noi, ne-a bifat hirtiile si ne-a organizat. Aia in stinga, aia in dreapta, ciocu’ mic, musafirii sa iasa din rind etc.

In cele aproape 40 de minute petrecute la coada respectiva am admirat cea mai eterogena adunare de culori, rase si gusturi in materie de geci de piele. Peste 140 de oameni (nemaipunind la socoteala si nepoftitii ca mine care venisera sa vada ce-i asteapta intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat) din 31 de tari. Multi rusi, polonezi, indieni, chinezi. N-am dibuit nici un alt roman. Poate au fost doar tacuti.

Intr-un final am intrat in sala de “judecata” cum ar veni in romaneste, unde aceeasi doamna distinsa cu fustita plisata rosie (de unde li s-o fi nazarit negreselor ca le sta bine in rosu?!) ne-a pus pe fiecare pe bancute, ala acolo, aia dincolo, le-a dat viitorilor cetateni cite o foicica cu textul pe care trebuie sa-l rosteasca in cor, impreuna cu indicatii precise (cum numai americanii pot da), ne-a zis ce avem voie, ce n-avem voie, sa fim respectuosi cind o veni doamna judecator si sa nu care cumva sa-i facem vreo poza ca .. aici n-am fost atenta ca imi scoteam aparatul foto din poseta.

Oricum, la 9 fara 5 s-a asternut linistea care s-a tot asternut pina la fix. Atunci a aparut doamna judecator. Ne-am ridicat in picioare respectuosi, apoi doamna distinsa a facut o frumoasa deschidere din care n-am inteles mai nimic ca niste polonezi in spatele meu fosneau niste pungi. Mi-a parut rau pentru ca am senzatia ca era ceva important si emotionant. Apoi, doamna judecator a rostit niste cuvinte foarte frumoase care m-ar fi putut agresa lacrimogen daca as fi fost americanca.. le-a multumit celor 140 si ceva de insi pentru ca s-au straduit sa ajunga aici, stie ca pentru multi drumul a fost greu si ca unii poate au trecut prin momente in care nu credeau ca vor reusi. Le-a explicat ca americanii au drepturi extraordinare de care trebuie sa profite, cum ar fi acela de a-l vota pe domnul Bush dar ca au si obligatii si anume sa serveasca tara in caz de doamne-fereste si alte indemnuri de a fi buni cetateni, care desigur, nu exista nici o indoiala, vor fi! Apoi toti s-au ridicat in picioare, au rostit in cor, dupa doamna judecator, juramintul de inrolare in viitoarea armata a tarii America (“Eu Cutarescu, jur sa fac, sa dreg si sa fiu..”), doamna a mai spus citeva vorbe, s-au impartit certificatele de naturalizare, ne-am sters lacrima din coltul ochiului, ne-am luat posetutele, certificatul pretios si-am rupt usa catre posta, ca doua doamne.

Asta deoarece Cristina avea deja bilet de avion luat si dorea musai sa plece cu pasaportul American. Dupa inca citeva telefoane bine plasate, ne-am infundat intr-o posta unde planuisem sa trimitem documentele necesare emiterii unui pasaport in trei zile. Acolo am dat peste un batrinel foarte senil dar foarte indatoritor cu care Cristina s-a imprietenit pina la urma caci i-au trebuit 45 de minute sa se dumireasca ce anume exact trebuie sa faca si inca un sfert de ora sa puna toate hirtiile intr-un plic. Intre timp, eu am venit, am plecat, iar am venit, iar am plecat, iar am venit.

Si, ca totul sa fie rotund, am incheiat ziua cu o terapie de shopping, doza soc, un adevarat tur de forta, nervi si energie. Actiune ultranecesara deoarece Romania e o tara saraca unde nu se gasesc de nici unele, deci trebuie carate din America!

Dupa fix trei zile de la minunata actiune, mult rivnitul pasaport a poposit cuminte in buzunarul Cristinei, care inceput sa trepideze. Asa ca, dupa alte trei zile si trei nopti de chin, si-a facut din nou bagajele, cu greu si reduse la un mi-nim de doar doua valizoaie imense, si s-a mutat din nou pe celalalt continent.

Singurii intr-adevar surprinsi, muti si ramasi cu gurile cascate au fost colegii de la Marriott, la nici un an de la ultima plecare definitiva a Cristinei in Romania. Numai unul din managerii de virf ai companiei nu s-a lasat pacalit, sugerindu-i Cristinei discret ca, la o adica, desi obositoare aceasta miscare browniana, totusi usile nu ramin definitiv inchise.

Eu una, obosita intr-un cot si cu cearcane la ochi, ma gindesc ca, in citiva ani Cristina o sa umple lumea de valize pline ochi cu lucruri pe care “le ia data viitoare”, caci aici s-a deschis demult bursa de pariuri “cind se intoarce Cristina din nou definitiv in America”. Problema e ca toti pariaza pentru. Exista macar cineva care crede ca n-o sa se intoarca Cristina din nou definitiv in maxim 6 luni??

10 nov. 2004

I SUPPORT JACK

I SUPPORT JACK
View Dona Eliescu's profile on LinkedIn